Oameni călduţi

13 mai 2014   Carte

● Augustin Cupşa, Marile bucurii şi marile tristeţi, Editura TREI, 2013. 

Cînd am recenzat precedentul volum de proză scurtă al lui Augustin Cupşa – Profesorul Bumb şi macii suedezi (Cartea Românească, 2011), n-am fost deloc impresionat. Din fericire, cu această a doua colecţie de povestiri, Augustin Cupşa îşi schimbă optica, nu-l mai interesează zona fantastică, ci realismul psihologic şi, în general, face un salt calitativ semnificativ, care mă convinge să-i reevaluez scrisul. Cele 11 povestiri sînt inegale, unele n-au scăpat cu totul de acele neglijenţe stilistice care mă iritaseră în precedenta carte, dar oferă, fără îndoială, multe lucruri bune de citit, şi cei foarte puţini recenzenţi de pînă acum ai cărţii au avut dreptate să se arate entuziaşti.

Cum s-a remarcat deja, personajele acestor povestiri au păşit în vîrsta a doua şi se găsesc în momente care le oferă oportunitatea ruperii ritmului banal al vieţii în care continuă să se complacă ori din care nu pot evada. Sînt comozi, paseişti, blazaţi sau cu instinctele tocite. Păcatul tuturor e mediocritatea, propria limitare – ceva, cîndva, le-a deraiat destinele de pe linia principală, pe trasee nu compromise, dar lipsite de satisfacţii interioare majore. Sînt, cu toţii, nişte oameni călduţi; li se întîmplă ceva, o posibilă breşă apare la orizont, dar nu pot sări peste propriul destin.  

Prima povestire, „Răceala“, nu deschide foarte bine volumul, fiind scrisă cam poticnit, pe alocuri chiar rău, acolo unde autorul insistă pe stilul indirect liber, pe care, dacă aş avea pîrghiile necesare, l-aş interzice cu desăvîrşire scriitorilor români: „Taică-su i-a propus să rămînă la el peste noapte. El şi-a sunat soţia şi a întrebat-o dacă se supără că mai întîrzie o zi. Ea i-a spus să facă ce trebuie să facă. A întrebat din nou de băieţi şi a aflat din nou că sînt bine. Soţia a închis telefonul fără să-i mai spună că-l iubeşte. Nici el nu i-a mai spus că o iubeşte. Taică-su i-a spus...“ Dar nu acesta este marele defect al povestirii. Personajul tatălui, confruntat cu propriul dosar de urmărire de la Securitate, prinde o răceală: metaforă a Răului din jur, care-l afectează fizic – numai că această găselniţă metaforică e împrumutată cu totul de la Raymond Carver (al cărui nume chiar e citat, la un moment dat, de un personaj dintr-o altă proză) şi apare în povestirea intitulată „Fever“ din volumul Cathedral (1983), unde un bărbat părăsit de soţie încearcă din greu să se descurce singur cu cei doi copii mici, timp în care îl cuprinde o inexplicabilă febră. Nu e singurul omagiu (involuntar?) pe care Augustin Cupşa îl aduce unui maestru nord-american: titlul povestirii „Ochi căprui, sprîncene subţiri“ este perfect salingerian. Această proză, în care un etolog, aflat la un congres de specialitate, profită de indispoziţia soţiei, pentru a rata, din vanitate, o aventură cu o tînără cameristă, care în cele din urmă îşi consolează singurătatea cu un coleg de-al lui, este însă una dintre cele mai bune proze din volum – ca ritm, atmosferă şi insight psihologic. Asta dacă luăm, totuşi, în calcul corectura tacită a timpilor naraţiunii (perfectul compus nu poate sta niciodată în aceeaşi frază cu perfectul simplu narativ: „Cînd a deschis uşa (...) o recunoscu“), precum şi scoaterea pasajului de la pagina 87, în care precocitatea insistentă a etologului deconspiră comportamentul cameristei de la pagina 96, văduvită astfel de orice urmă de imprevizibil şi a cărei predispoziţie sexuală, ce ţine, în fond, de o circumstanţă emoţională, devine o fatalitate (nu toate cameristele sînt potenţiale amante ocazionale, acesta e doar un clişeu porno).

În „Toţi avem nevoie de o îmbrăţişare“, Augustin Cupşa ne oferă imaginea unui colţ de lume văzut din ghereta unei vînzătoare de bilete de autobuz care, pe fondul dezintegrării propriei familii, (crede că-şi) recunoaşte un fost coleg, poate chiar iubit secret, în persoana unui vagabond cu comportament ciudat. Mai reuşită este „Ce-o să se întîmple cînd mor“, povestea unei poştăriţe care, nesatisfăcută în postura de amantă a unui bărbat însurat, se răzbună – beneficiind de complicitatea unei vecine bătrîne şi îndrăzneţe, cu care se împrieteneşte întîmplător – pe adresanta de vizavi, cu activitate sexuală zgomotoasă, violîndu-i corespondenţa. În „De două ori două periuţe de dinţi“, un bărbat îşi înşală soţia, sub acelaşi acoperiş, de Revelion, din nou şi după mai mulţi ani, cu o prietenă a acesteia. Plimbarea de a doua zi prin grădina zoologică - mahmur, cu o indispoziţie digestivă şi alături de soţia proaspăt înşelată - construieşte străveziu simbolistica animalităţii încarcerate în propriile corpuri sau captive după gratiile propriei existenţe. În povestirea „Turnul“ (ecranizabilă în stil psi-horror), o actriţă în criză artistică locuieşte împreună cu soţul ei afacerist, într-un complex rezidenţial (unde sînt, deocamdată, singurii locatari), timp în care are vedenii cu bătrînă de care se teme că va deveni. Ultimele două povestiri ale cărţii au relativ un aer comun. În „Pe repede înapoi, acasă“, protagonistul, întors în oraşul natal pentru a vinde casa părintească, e tentat să-şi retrăiască în fantezie o aventură sexuală ratată din copilărie. Din păcate, şi această proză suferă, la un moment dat, din cauza timpilor narativi prost folosiţi: perfectul compus nu poate marca un raport de posterioritate faţă de prezentul narativ (la pagina 153). Favorita mea este însă povestirea titulară, în care doi fraţi vitregi se întîlnesc în casa bunicii, care-i crescuse, pentru a-i dezmembra mobila veche; şansă – ratată, în cele din urmă – de a se conecta sufleteşte după un moment de apropiere şi deschidere în care păruse posibil ca cei doi să recupereze ceea ce-i desparte. Dialogul fraţilor vitregi e foarte natural şi surprinde bine psihologia personajelor şi relaţia dintre ei – mă întreb de ce autorul n-a procedat la fel în toate povestirile.

Acest al doilea set de povestiri al lui Augustin Cupşa excelează prin situaţii foarte bune, cu ezitări, frustrări şi percepţii bine surprinse în notaţii, dar păcătuieşte, pe alocuri, prin unele intervenţii auctoriale inutile, prin cîteva scăpări stilistice şi alte cîteva stîngăcii narative pe care prefer să le pun pe seama neglijenţei. Altfel, o carte de proză scurtă bună şi, mai ales, situată într-o zonă a tentaţiilor, a tensiunilor şi a conflictelor de relaţii, unde la noi mai nimeni nu se încumetă.

Extras:

„Ne-am dus în curte şi ne-am pus pe trepte. Salcîmii făceau umbră deasupra scării şi pe jumătate din zidul de la bucătărie. A fost o idee bună să bem berile înainte să ne apucăm de bufet pentru că nu mai aveam frigider şi dacă mai stăteau, berile s-ar fi încălzit. În plus, ni se făcuse foarte sete. Am data gata primul rînd şi am mai adus unu. [...] Am încercat să duc discuţia mai departe, dar fără un mare succes, la fiecare întrebare primeam un răspuns exact şi închis. Frate-meu avea mici efuziuni, apoi imediat se retrăgea în carapacea lui de parcă s-ar fi simţit vinovat de fiecare dată.

Cînd venise de dimineaţă să mă ia cu papucul, aproape că nu-l mai recunoscusem. Faţa i se buhăise, îşi lăsase barbă şi arăta mult mai bătrîn decît mi-l imaginasem eu cînd îl aşteptam în faţa blocului. Nu ne mai văzuserăm de cîţiva ani deşi stăteam practic în acelaşi oraş. Nu ştiu cum, cînd eram puşti ajunsesem la concluzia că-l secam pentru că mama divorţase de taică-su ca să se mărite cu taică-meu. Mi s-a părut şi atunci aiurea mai ales că eu nu aveam nici o vină în treaba asta, pe atunci nici măcar nu mă născuse şi, mai mult, după ce mama a divorţat şi de taică-meu şi a plecat cu cel de-al treilea soţ la Montreal, situaţia mi s-a părut echilibrată.

Totuşi unele gînduri nu pot fi scoase din cap şi fiecare e liber să creadă ce vrea. Pe drum spre Sibiu, am evitat subiectul şi tot ce avea legătură cu mama. Am discutat despre bani, despre criză, Robert era îngrijorat că service-ul la care lucra putea să dea faliment. Foarte mulţi îţi pierduseră maşinile la bănci sau dacă încă le mai aveau, preferau să le ţină în garaj şi în nici un caz nu dădeau banii pe reparaţii. Nevastă-sa aştepta al doilea copil şi indemnizaţia de maternitate nu-i ajuta prea mult. M-a întrebat fără mare interes ce mai fac eu. I-am zis că lucram la doctorat şi după aproape doi ani ajunsesem într-un punct mort. Nu era singurul. Mă simţeam împotmolit pe toate planurile. Frate-meu nu pricepea lumea în care mă zbăteam şi probabil de aia nici nu m-a întrebat de ce mă simt împotmolit şi dacă asta era ceva cu adevărat nasol sau nu. Sau pur şi simplu nu i-a păsat.

Înainte să termine a doua bere, Robert şi-a aprins o şigară. Eu stăteam lîngă el pe trepte, aplecat deasupra pantofilor şi mă chinuiam să rup o aţă care ieşise din cusătură, aşa că nu mi-am dat seama că se uita la mine: «Tu mai eşti cu fata aia?»”

(fragment din povestirea „Marile bucurii şi marile tristeţi”)
 

Mai multe