O viață posibilă

● Svetlana Cârstean, Sînt alta, Editura Nemira, 2020.

Cea mai recentă carte a Svetlanei Cârstean e un poem-fluviu, aerat, bine structurat,din care nu lipsesc contrastele voite ce scot în evidență pluralitatea vocilor lirice. Mai precis, există o singură instanță lirică ce-și conține contrariul. Din acest motiv, declarația de desprindere față de propria persoană e una fecundă din punct de vedere liric. A fi altcineva scoate la suprafață adevărata natură a ființei celei ce scrie. Nimeni nu se poate ascunde în opusul său, dar experiența dedublării adaugă noi valențe întregului. Svetlana Cârstean nu a scris o simplă carte, ci a parcurs o experiență de cunoaștere.

Cuvîntul „alta” conține mai multe valențe: „Una e să vezi pescarii de la distanță / și alta e să te apropii de ei / și alta e să te alunge din preajma lor / și alta e să-nceapă ploaia / și alta e să vezi năvoadele pline cu apă / și nu de pești”. Poeta pornește de la o observație exterioară pentru ca mai apoi să se întoarcă spre sine. Pentru a fi altcineva e nevoie de imaginație, de sondare a conștiinței contrariului tău. Raportarea diferită la „frumusețe” are efect asupra lumii observate, tot așa precum atomul își schimbă poziția în funcție de cel care îl privește. E aici o mică fenomenologie poetică: „Și cine sînt eu aici și cine nu sînt / și ce cunosc din mine și ce nu / și ce-mi scapă și ce țin în frîu / și nici o oglindă nu e suficientă ca să văd tot / mereu o oglindă între mine și mine / și numai ce văd fără să mă uit în oglindă / sînt eu”. Așadar, ceea ce e ascuns, ceea ce nu se vede reprezintă adevărata natură, mai ales că, în acest caz, nu e vorba despre perceperea realității de către cei din afară, ci despre controlul propriei lumi nevăzute. Această idee apare de mai multe ori în carte.

Poeta se extrage oricărei fixități. E o ființă în mișcare, în devenire. Din acest motiv, nici o ipostază nu poate fi statică: „I-am spus. / Sînt alta. / N-are nici un rost să-mi faci portretul / Sînt mereu alta”. Viața și relațiile sînt un joc al presupunerilor. O interesantă idee este aceea că instanța lirică are acces la lumea de aici și la cea de dincolo în același timp. De aici, o viziune globală asupra realității, cea supusă conceptului de realitate extinsă. Problematica dedublării apare și în povestea inamicului, cea care eliberează o doză puternică de poeticitate. Inamicul e tot un fel de contrariu al propriei ființe și se leagă de altă poveste, cea în care poeta strigă „sînt în pericol”.

În acest poem-fluviu există cîteva texte intitulate „Reguli”. Frazele imperative trădează o perturbare lăuntrică, o spovedanie indirectă. „Dintru” este alt cuvînt-cheie al acestei cărți. Lucrurile și ființele provin dintru ceva/cineva: „Ale tale dintru ale tale / ale mele dintru ale mele / Ale mele dintru ale tale / Un aer care face cercuri pe dinăuntrul meu / ale mele dintru ale tale / ale tale devin ale mele / și invers”. O presupusă poveste de dragoste infirmată constituită pe principiul vaselor comunicante. La un moment dat revine problematica perspectivei multiple, de această dată într-o altfel de manieră: „poți oare înțelege o țară privind numai pe una din ferestrele ei / poți cunoaște o familie iubind numai pe unul dintre copiii ei”. Proiecția acelui „tu”, de cele mai multe ori marcat printr-o desinență, se află undeva la granița dintre realitate și ficțiune. Mai precis, este o entitate care se mișcă prin întreaga carte și produce efecte: „ești cel mai ambițios personaj al meu / nu vrei să dispari / te agăți de marginea cărții / ca de marginea patului / te zbați între realitate și ficțiune / vrei o moarte lungă eroică și fastuoasă / ești prea insistent pentru genul de texte pe care îl scriu / și mai ales crezi că dacă viteza motorului nu te-a ucis / nici cuvintele astea nu-ți vor pune capăt / ba dimpotrivă / la sfîrșit vei spune eu le-am spus pe toate / îmi aparțin”. Aflăm aici o splendidă textualizare a unei ființe. Personajul semiabsent sau semiprezent are dreptul de viață și de moarte asupra sa. E un alter ego al celei ce scrie doar că provine din umbra cuvintelor rostite de „ea”. Cel căruia îi aparțin cuvintele are, de fapt, totul.

Luată în ansamblu, cartea Svetlanei Cârstean mărturisește ceva despre o viață posibilă. Dar posibilitatea nu intră în conflict cu verosimilitatea. Poeta își asumă pluralitatea vocilor lirice, reducîndu-le la un discurs unic. Ea controlează o idee exprimată de la bun început ce se deschide ca o deltă. Și totul în folosul frumuseții și al poeziei.

Şerban Axinte este scriitor şi critic literar. Cea mai recentă carte publicată: My murderer’s chant and other poems (2006-2016), traducere de Ioana Miron, Editura Vinea, 2017.