O recuperare necesară
● Sorana Gurian, Povestea unei lupte, traducere de Sorin Gherguţ, Institutul Cultural Român, 2017.
Scriitoarea cu cea mai aventuroasă şi totodată cea mai automistificată biografie din întreaga noastră literatură, Sorana Gurian (1913?-1956) este, astăzi, cunoscută doar de o mînă de literaţi.
Sara Gurfinckel, pe numele ei adevărat, născută în judeţul basarabean Tighina într-o familie înstărită de evrei, a urmat studii (neterminate) de filozofie şi filologie la Cernăuţi şi la Iaşi şi s-a bucurat de admiraţia unor Camil Petrescu, datorită căruia a publicat la Revista Fundaţiilor Regale, şi mai ales a lui Eugen Lovinescu („unul din cele mai remarcabile talente literare ce am avut ocazia să cunosc în ultimii ani“), în cenaclul căruia a citit. A debutat însă tîrziu şi într-un moment nefavorabil: în 1945, cu romanul Zilele nu se întorc niciodată (reeditat după Revoluţie, dar de negăsit), urmat imediat de un volum de povestiri, Întîmplări dintre amurg şi noapte (1946, niciodată reeditat). Bănuită că ar fi avut legături cu Gestapo-ul, dar şi cu serviciile secrete franceze şi britanice, „demascată“ în presa comunistă că ar fi dus în perioada războiului o politică duplicitară, etichetată drept autoare de literatură erotică de consum („scrie pentru un public needucat artisticeşte“, scria în epocă Ovid S. Crohmălniceanu), o vreme a trăit în semiclandestinitate, pentru ca în 1948 să plece din ţară, stabilindu-se la Paris, unde a continuat să scrie în franceză, publicînd încă trei cărţi. „O figură extravagantă şi controversată este Sorana Gurian, în jurul căreia s-a urzit, după 1948, un complot al tăcerii“, scrie Bianca Burța-Cernat în volumul Fotografie de grup cu scriitoare. Proza feminină interbelică (Cartea Românească, 2011) într-un amplu şi mai documentat capitol dedicat scriitoarei, de unde am preluat toată informaţia bio-bibliografică expusă aici.
Din aceeaşi familie literară cu autenticiştii şi introspectivii Anton Holban şi M. Blecher, aparent fără a se situa valoric sub aceştia, inteligenta şi culta Sorana Gurian a împărţit cu ei destinul vitreg al bolii şi morţii premature. Orfană de mică de mamă, iar în adolescenţă şi de tată, şchioapă (purta o gheată ortopedică), scundă şi neatrăgătoare fizic (avea un defect la un ochi), a suferit de tuberculoză osoasă tratîndu-se, pe urmele lui Blecher, în sanatoriul de la Berck, pentru ca la Paris să înfrunte un cancer extins, suportînd succesiv o mastectomie dublă şi o histerectomie ce i-au adus moartea la 43 de ani. Constrînsă financiar şi de împrejurările politice, a dus o viaţă deopotrivă extravagantă (se îmbrăca strident, a avut mai multe animale de companie, pisici, cîini lup, ogari, apoi, nemaiavînd voie să lucreze în presă, a deschis un bar boem pe plajă la Mangalia) şi misterioasă pînă la clandestinitate (rămîne ca cineva să documenteze serios presupusele ei colaborări cu serviciile secrete). Comportamentul ei provocator şi predispoziţia de a-şi mistifica biografia la graniţa dintre mitomanie şi minciună (şi-a inventat studii, un mariaj, a trăit sub identităţi false, a făcut declaraţii contradictorii) sînt puse, în mod plauzibil, de Bianca Burța-Cernat pe seama unor complexe ale infirmităţii şi femeii singure.
În cei cîţiva ani trăiţi la Paris, unde i-a cunoscut pe Malraux, Mauriac şi Gabriel Marcel, a reuşit să publice jurnalul Les Mailles du filet (1950, tradus în anul 2000 şi în română), romanul Les Amours impitoyables (1953, remarcat de Albert Camus) şi acest Récit d’un combat (1956), jurnal de boală publicat cu cîteva luni înaintea morţii. Pe repede-înainte spus, Povestea unei lupte (tradusă foarte bine de Sorin Gherguţ) nu este atît „jurnal de front“ sau roman, cît mărturia unei femei exilate şi grav bolnave, trăindu-şi ultima parte a vieţii între intervenţii chirurgicale, care îi mutilează corpul, şi prieteni, care o înconjoară cu dragoste. Notaţiile evoluţiei bolii şi introspecţiile cvasi-filozofice pe marginea condiţiei umane dau măsura, într-un mod dramatic, a feminităţii şi maternităţii compromise şi a tentaţiei sinuciderii (vezi şi fragmentul de mai jos).
Analitică şi autentică în chip tragic, scrisă febril şi sub semnul urgenţei pe patul de spital, cu un corp ce-şi pierde treptat forma şi atribuţiile, cu lirism, dar şi cu umor (cu destule ecouri din Blecher: „să fi existat, oare, cu adevărat altceva în spatele realităţii imediate?“), îmbrăţişînd în contrast maladivul şi vitalitatea, disperarea şi revelaţia, căutînd să înţeleagă şi să confere un sens suferinţei, ultima carte a Soranei Gurian surprinde deopotrivă manifestările bolii, transformările corpului şi dinamica mediului de spital (cu tipologia bolnavilor şi a medicilor), inclusiv fenomenul medicinei alternative, situat la mijloc între experiment şi impostură. Pe măsură ce cartea avansează braţ la braţ cu boala („moartea îşi desăvîrşeşte opera cu mici salve de celule, de celule micuţe, puncte, pictînd poantilist cu tuşele unui penel invizibil“) structura ei e tot mai puţin narativă şi tot mai fragmentară, descriptiv-analitică. Intensitatea acumulată conduce la o formă de convertire, cartea terminîndu-se într-o cheie optimistă şi cu un omagiu adus prieteniei.
Institutul Cultural Român are acum datoria să reediteze şi să traducă şi celelalte cărţi ale Soranei Gurian, o scriitoare care trebuie neapărat recuperată.
***
Sorana GURIAN
Povestea unei lupte (fragment)
Privind frunzele lucioase ale unui paltin, după o răpăială de vară, Ana Karenina a ştiut că soţul şi fiul ei vor fi nemiloşi cu ea. Întinsă pe spate, într-una dintre acele nopţi interminabile de spital, privind tenebrele străpunse din loc în loc de lămpi violet, am ştiut că totul s-a sfîrşit. Spoliată, deposedată de tot ce alcătuise graţia, interesul, bucuria, vieţii mele, nu mai exista nimic care să-mi justifice dorinţa de-a trăi, nimic în afară, poate, de încrederea mişcătoare pe care animalele i o arată omului. Dar n-aveam nici măcar o pisică. Mutilată, cu corpul – sau ce-mi mai rămînea din el – devastat de suferinţă, întrebîndu-mă dacă n-o să rămîn paralizată pentru totdeauna, lipsită şi de cea mai mică raţiune de a trăi, şi fără scuza fricii de moarte! Conştientă şi de năpăstuirea mea extremă, şi de absurditatea atroce a existenţei, refuzam moartea, dorindu-mi-o în acelaşi timp cu ardoare. Aspră bucurie, amar orgoliu să-ţi asumi, în răspăr cu bunul-simţ, servitutea insuportabilă a condiţiei umane: trăitul. Mă încăpăţînam să trăiesc. Redusă la o schiţă a ei, e viaţa altceva decît somn, mese, căldură îndeajuns, odihnă? Nu dormeam, nu puteam mînca, mistuită de febră, visam zăpezi nesfîrşite, banchize. Supusă la cazne, căutam în zadar odihna. Şi trăiam. Eram acolo, lucidă, avidă, fericită de cea mai măruntă chemare din afară, de cea mai mică rază de soare. Cu un trandafir apăsat pe buze, savuram vara. O gură de aer proaspătă şi eram la izvoare, o rafală de aer străbătînd terenul viral, gol şi sordid, îmi aducea vîntul din larg, plajele, marea.
Cuprinsă-n frumuseţea lumii, ce mai contau cuşca mea de sticlă, zidurile înalte de cărămidă, mirosul de spital, închisoarea de foc a febrei şi a durerilor! Legată cu o mulţime de legături fine de ceea ce se cheamă nevoie de a trăi, mă războiam cu mine însămi. Moartea, ce eliberare! Voiam şi nu voiam să fiu eliberată. Fără să-ncerc să estompez, să reduc întinderea dezastrului, îmi priveam fără complezenţă viaţa. Ştiam că n-am nimic de regretat, nimic de salvat, nimic de apărat. Nu erau decît ruine, morminte profanate, buruieni. Un oraş ras de… ştiu eu ce? O invazie de termite, o hoardă mongolă, un nor de lăcuste. Nimic care să fi rămas întreg, nimic care să poată fi reconstruit. Nici un adăpost. Nici măcar pustiul, cu suprafaţa lui netedă, cu orizonturile lui. Doar o zonă acoperită de moloz, de bălţi, de zoaie. Trecutul… Şi unde erau acum ţărmurile Babilonului cu sălciile lor, cu apa ca oglinda? Cum să cînt amintindu-mi de Sion?… Să trăieşti – asta înseamnă să trăieşti? Ca o ciupercă-n umezeala unei pivniţe, pe un strat purulent de disperare?