O privire în mintea altui om
● Daniel Mason, Soldatul iernii, traducere de Ruxandra Toma, Editura Nemira, 2019.
Soldatul iernii, cea de-a patra carte a lui Daniel Mason – cunoscut în România doar datorită debutului din 2002, Acordorul de piane –, pune în scenă o stranie poveste de dragoste (nefericită, bineînțeles) din timpul Marelui Război. Mason are talentul și încăpățînarea de a ieși din zona de confort și de a căuta medii și zone temporale cît mai atipice pentru acest moment al literaturii anglo-saxone. Eroul romanului, Lucius Krzelewski, un tînăr student la medicină și cel de-al șaselea fiu al unei nobile și înstărite familii de polonezi din Viena, e încurajat de familie să se înroleze și e trimis pe Frontul de Est, la Lemnowice, în Galiția, actualmente Ucraina, unde a avut loc una dintre cele mai crunte înfruntări dintre armata Rusiei și cea a Imperiului Austro-Ungar. Deși nu are absolut deloc experiență de chirurg și ajunge la post cu o mînă fracturată, Lucius e adoptat imediat de echipa micului spital de campanie improvizat într-o biserică, în special de Sora Margarete, un personaj remarcabil, deopotrivă capabilă de afecțiune față de răniți și de sacrificiu, cît și o vajnică purtătoare de Mannlicher.
Îndrăznesc însă să spun că nu povestea improbabilă de dragoste dintre cei doi constituie centrul de greutate al acestui tablou înfiorător de iarnă (Mason nu se ferește să descrie rănile de război cu lux de amănunte), ci mai curînd peisajul interior al medicului, nesiguranța, incertitudinea ce-l însoțesc chiar și după ce a căpătat destulă experiență. E, dacă vreți, o pledoarie pentru această vocație sau, mai curînd, pentru cei care o urmează din pasiune. Rănile cele mai impresionante pe care le descoperă Lucius nu sînt însă cele ale trupului, ci ale unor soldați aparent intacți, paralizați de frică, bîntuiți de ceea ce au văzut. Aici strălucește Mason cu adevărat (care este de meserie psihiatru, ba chiar practicant): acești soldați ai iernii, suferind de ceea ce numim acum PTSD, sînt vînați de ofițerii propriei armate, supuși unor chinuri inumane și apoi trimiși înapoi pe front. Lucius devine din ce în ce mai atras de perspectiva tratării psihicului uman, nu doar a trupului ciopîrțit de schije, mai ales datorită unui misterios soldat ungur catatonic, care își revelează ființa interioară încă intactă prin desenele care-i căptușesc haina. Ironia face ca descoperirile și micii pași făcuți de Lucius să fie contemporane cu revoluțiile freudiană și jungiană aflate în plin avînt (sau, mai exact, demaraj).
Soldatul iernii e, pînă la urmă, un roman al ratării și, dacă acest lucru nu e evident de la prima lectură, aceasta se datorează unei scriituri „clasice“, unei plăceri a descrierii aproape „demodate“ (ca să nu scriu vintage), care pune cumva în umbră pesimismul esențial al romanului. Conținutul, ascuns asemenea desenelor acelui soldat al iernii, este însă unul destul de contondent în raport cu pachetul de clișee legate de splendoarea Vienei imperiale, de Marele Război, de începuturile psihanalizei sau ale psihiatriei și, în cele din urmă, față de felul în care „trebuie“ să arate un roman contemporan. Romanul, spectaculos în simetria lui, se deschide cu descrierea unei radiografii a creierului uman și se încheie cu dorința neîmplinită a lui Lucius de „a vedea“ gîndurile altui om. De aici eșecul, adevărata temă a acestui roman, unul dintre cele mai reușite publicate anul trecut și nu numai. Eșecul profesional (odată încheiat războiul, tinerii studenți la medicină care operaseră pe front mai mult decît un medic de spital în toată cariera își pierd recunoașterea și trebuie să reia studiile), eșecul amoros, totul culminînd cu eșecul general, al unei omeniri care nu pare să realizeze prin ce a trecut. Traducerea Ruxandrei Toma e discretă și adecvată.
Bogdan-Alexandru Stănescu este scriitor şi critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Copilăria lui Kaspar Hauser, Polirom, 2017.