O poveste din vremea ciumei
Multă lume s-a întrebat în ultimii 20 de ani – public sau în cea mai strictă intimitate – cum ar fi stat lucrurile dacă ar fi protestat deschis în vremea comunismului. Cu acele excepţii, din ce în ce mai relativizate şi mai explicate conjunctural, ale adevăraţilor rezistenţi, mulţi români „de bine“ şi-au pus întrebarea asta care nu e în primul rînd morală, ci omenească, pentru că limpezirea ei ţine de resortul complicat şi obscur al fricii. Ţi-e frică de ceea ce nu cunoşti, de inuman, de suferinţă, de moarte. Dar ţi-e frică şi de extrema alienare, de neaşteptata cădere, de laşitatea acomodantă, de ruşinea de după. Poate şi de asta e indecent să ceri (mai ales la adăpost fiind) eroism, sacrificiu, apostolat. Sau – cum scrie Ion Vianu în tulburătoarea sa mărturie din Exerciţiu de sinceritate (Polirom, 2009) – „sublimul nu poate fi o sarcină de partid“.
E drept, trebuie să fii Ion Vianu ca să poţi scrie şi publica, după 20 de ani, acest adevăr trăit. Exerciţiu de sinceritate reia – cu maximum de directeţe şi minimum de literaturizare – tocmai premisele şi consecinţele acestui gest sinucigaş pe care tînărul medic psihiatru (pe atunci) şi l-a asumat, căci protestul individual faţă de aparatul represiv care sprijinea regimul comunist în România nu putea fi decît o alegere a morţii şi, în cîteva feluri (întreruperea carierei universitare, acceptarea exilului, renunţarea la rădăcinile româneşti), chiar asta a fost: o trecere dincolo de viaţa de aici, o renunţare la un eu ameninţat cu sucombarea în duplicitate, compromis, alienare.
Cînd citeşti parcursul halucinant al lui Ion Vianu din momentul gestului eliberator – cererea de emigrare în Franţa (mai întîi), denunţarea folosirii psihiatriei ca armă politică, semnarea scrisorii de protest a lui Paul Goma – poţi avea o clipă impresia că experienţa de medic psihiatru a putut uşura înţelegerea demenţei curate care urma protestului în viaţa celui ce „defecta“ şi a celor din jurul său. Căci a alege să nu mai taci în România anului 1977 echivala nu doar cu perspectiva morţii, ci şi cu frecventarea, pentru o perioadă indefinită, a bolgiilor celor mai sordide (bătaia, interogatoriile, insultele, ameninţările, izolarea) ale unui sistem închis. Iar insuportabilă cu adevărat în această mărturie tîrzie (presărată parţial în cărţile şi articolele de pînă acum ale scriitorului) nu e teroarea represiunii securistice, cu palierele ei, cu instrumentarul rudimentar, cu grosolănia şi sordidul ei, ci reacţia multora dintre cei aflaţi în aceeaşi situaţie – mulţi medici şi apropiaţi, oameni aparent decenţi. Nu căpitanul Ureche (însoţitorul drăcesc al celui izolat în propriul său protest nebunesc, hiena care aştepta sfîrşitul) e incredibil în panoplia de mizerabili-ambivalenţi-indiferenţi din această „reconstituire arheologică a minţii de atunci“, ci colegii de profesie transformaţi în cozi de topor într-o sinistră şedinţă de excludere sau delatorii din imediata apropiere (eterna sursă „Laurenţiu“ – C. Bălăceanu-Stolnici?).
Se poate spune (şi s-a spus) că nu e acelaşi lucru să protestezi fiind fiul lui Tudor Vianu, avînd rude, prieteni şi susţinători „dincolo“, gata să intervină în sprijinul tău, să te asiste ca să poţi continua, fiind cineva realizat profesional, aflat în centrul lumii tale, sau să protestezi fiind un „nimeni“, un om care poate dispărea brusc. În fond însă, lucrurile sînt valabile şi privite din cealaltă perspectivă: de ce să te revolţi fiind cine eşti, de ce să dinamitezi o situaţie socială şi profesională atît de rîvnită, de ce să renunţi la a fi profesor universitar într-o (totuşi) capitală europeană pentru a o lua de la capăt, la 40 de ani, cine ştie unde? Priviţi în jur, în Bucureştii lui 2010, şi nu veţi găsi, deşi posibilităţile sînt incomparabile, pe nimeni dispus să renunţe la tot ca să apere un principiu. În cazul lui Ion Vianu, simplitatea răspunsului – după 30 de ani de exerciţii de înţelegere – este emoţionantă: „Eu eram în mijlocul societăţii, protejat de reputaţia mea şi a familiei mele, un om cu o mulţime de relaţii în ţară şi în străinătate. Dacă aş fi cedat, aş fi fost într-adevăr demn de dispreţ. Necedînd, îmi făcusem datoria. Atît şi nimic mai mult“. Motivul protestului de atunci e chiar acest amestec indistinct de datorie şi înstrăinare, un exerciţiu de eliberare prin exercitarea unui simţ al onoarei a cărui semnificaţie se pierduse în România comunistă şi care pare azi recuperat mai mult la nivel retoric.
Nu veţi găsi în Exerciţiu de sinceritate nici un moment de exaltare eroică sau de construcţie mitologizantă a rezistenţei şi curajului. Dimpotrivă, într-o povestire la limita masochismului, Ion Vianu reconstituie faptele – cu contextele, reculurile, spaimele, surpările interioare – ca o mărturie de „microistorie personală“. Şi, mai ales, reface, cu o triplă ştiinţă – a arheologului sufletesc, a scriitorului veritabil şi a martorului inflexibil –, o lume liminală, a căderii inevitabile. Destinele unor prieteni şi apropiaţi care nu au putut, omeneşte, rezista – Al. Ivasiuc, Negoiţescu, extraordinarul Ion L. Ion, „un sclav fericit“ ce pare un personaj construit – sînt, pentru Vianu, tot atîtea spectre ale propriului destin, posibilităţi excluse printr-un „noroc“ structural, de construcţie interioară, în fond printr-un destin asumat pînă la capăt. Iar dacă a fost şi vreun noroc la mijloc, cum îi place scriitorului să creadă, acesta a fost, fără îndoială, mai ales al unora dintre noi – şi atunci, în 1977, cînd aflam sideraţi, de la Radio Europa Liberă, că există această incredibilă posibilitate de a protesta, şi acum, cînd lecţiile de eroism şi rezistenţă le predau cu totul alţii.