O posteritate bine temperată
În continuarea argumentului Dosarului acestui număr, trebuie să spun că micile/marile eforturi editoriale din ultimele două decenii în ceea ce priveşte opera lui Mircea Horia Simionescu n-au schimbat prea mult cursul receptării/audienţei literaturii sale.
Au existat trei tentative de reeditare a tetralogiei Ingeniosul bine temperat: editurile ALL şi Nemira s-au oprit doar la Dicţionarul onomastic şi la Bibliografia generală, dar Humanitas a retipărit toate cele patru romane în 2007-2008, din păcate fără prea mare ecou (încă mai găsiţi volumele, desperecheate, pe rafturile cu cărţi la preţ redus). Tot în 2007, Cartea Românească i-a reeditat romanul Nesfîrşitele primejdii (aparent epuizat), dar editura care a făcut cel mai mult pentru Mircea Horia Simionescu în ultimul său deceniu de viaţă a fost Editura Bibliotheca din Tîrgoviştea natală, unde, între 1999 şi 2010 (cu doar cîteva luni înainte de moartea sa), i-au apărut ultimele cinci cărţi, plus o reeditare: Tîrgovişte – scurt excurs sentimental (memorialistică, 1999), Cum se face (petrecerea e obligatorie) (roman, 2002), Asediul locului comun (roman, ediţie ne varietur, 2004), Literatură dus-întors (publicistică, 2005), Rătăcirile unui caligraf (interviu, 2006), Vîrstele (jurnal, 2007 – vezi şi fragmentul de mai jos) şi Versete de ultimă folosinţă (poezie, 2010).
Avînd deja o operă care număra douăzeci de titluri (la împlinirea vîrstei de 70 de ani, în 1998, Uniunea Scriitorilor i-a acordat Premiul Opera Omnia), scriitorul intrase într-o perioadă mai puţin prolifică şi e meritul, probabil niciodată suficient recunoscut, al criticului literar şi prozatorului Mihai Stan, directorul Editurii Bibliotheca și președintele Societății Scriitorilor Târgovișteni, cel care l-a impulsionat să scrie publicistică, oferindu-i o rubrică în revista culturală Litere (rubrică pe care MHS a ţinut-o între iulie 2001 şi mai 2011, scriind articole de istorie şi critică literară, eseuri pe teme generale, evocări, memorialistică, articole adunate parţial în volumul Literatură dus-întors) şi, mai ales, l-a încurajat să publice cărţi, devenindu-i un fel de editor personal, insistent şi devotat. De altfel, volumul Rătăcirile unui caligraf este o carte în dialog, presărată cu fragmente de proză („dezorganizată şi derizorie“, cum o numeşte chiar MHS) şi transcrieri de vise şi însoţită de documente şi fotografii inedite, volum compozit „organizat“ de Mihai Stan, aşa cum Versete de ultimă folosinţă, ultima carte antumă, de peste 400 de pagini, cu opera poetică a lui MHS (384 de poezii, unele nedatate, altele din perioada 2008-2010), a apărut tot datorită perseverenţei sale.
În fine, prima apariţie postumă, rămasă, din păcate, şi cea mai recentă, este audiobook-ul Mircea Horia Simionescu citeşte din Ingeniosul bine temperat (prezentare de Mircea Cărtărescu, Editura Casa Radio, 2011), audiobook care cuprinde înregistrările de la Radio ale scriitorului din anii 1999 şi 2000 (cînd a citit cîteva fragmente din Dicţionarul onomastic şi Bibliografia generală), plus ultimul interviu, acordat Ancăi Mateescu cu cîteva luni înaintea morţii.
Poate că destinul acestui admirabil „scriitor al scriitorilor“ este, cum spune Bogdan-Alexandru Stănescu în articolul din Dosar, să supraviețuiască în cărțile altora, ca un etimon. Cert e că acum, cînd cărţile sale mai pot fi procurate doar din anticariate sau de pe site-ul editurii tîrgoviştene (www.bibliotheca.ro) şi cu o singură carte de critică literară dedicată (Gabriela Gheorghişor, Dezvrăjirea şi fetişizarea literaturii, Muzeul Literaturii Române, 2011), e greu de spus cum va arăta cu adevărat posteritatea lui MHS.
***
Mircea Horia SIMIONESCU
Vîrstele (fragment)
Îi telefonez lui Radu [Petrescu], cerîndu-i să mă ajute a afla cuvîntul potrivit unei fraze îndelung chinuite, care, spre a se articula, respinsese pînă atunci, asemenea unui organism supus transplantului, toți termenii sinonimi, aduși de aproape, de foarte departe. Prietenul meu, nedeprins cu mecanismele cuvintelor încrucișate, se afundă împreună cu mine în jungla ideilor anterioare expresiei grafice și încearcă să-mi înțeleagă nu doar sensul drumului principal, ci și mulțimea de poteci ce duc tainic, nemărturisit la el. Căutarea e deopotrivă penibilă și pasionantă pentru amîndoi, și, ca să nu-l mai rețin din treburi, dau să mă retrag: „Ei lasă, prietene, încep să cred că limba noastră nu are un cuvînt pentru nuanța dorită de mine…“
Dezastru. Radu abandonează investigațiile și se năpustește cu admirabilă mînie împotriva unei asemenea îndoieli: „Nici prin vis să nu-ți treacă, limba noastră e binecuvîntată, de-o bogăție pe care noi, scriitorii, o ignorăm mereu. E în stare să ne pipăie și să ne subțieze ideile cele mai complicate, să fixeze stările cele mai fugare, chiar și pe cele mai șotîncate…“
„Ce-ți veni cu vorba asta nemaiauzită?“, am tresărit auzindu-l. „Ea vine parcă să-mi dezlege însăși problema. Nu ți se pare că s-ar înșuruba exact pe filetul frazei date? Intuiesc asta, dar mărturisesc că nu prea mă dumiresc ce-ar putea să însemne. L-ai inventat acum sau e împrumutat de undeva?“ Radu hohotește în receptor, se minunează cît de subtil lucrează mașina electronică pusă în funcțiune de telefonul meu, apoi îmi cere un minut de răgaz. Cînd revine, îmi cere să ascult cîteva versuri, rugîndu-mă să le descopăr autorul: „Și vorbe rătăcite ți le puneam la cale, / Și rima zbîrnîindă mereu ți-o acordam, / Și versuri șotîncate, ce n-au nici deal, nici vale, / Pe legiuit semicol sudînd le cumpăneam.“
„Heliade Rădulescu!“, exclam. „Întocmai, dragul meu, catrenul e desprins din poezia «Ingratul», în care Heliade reproșează unui poet limfatic (vezi, erau din aceștia și pe vremea lui!) producția defectuoasă. Am recitit poezia ieri, după întoarcerea noastră din călătoria la Tîrgoviște, ca să prelungesc puțin aerul dealurilor pînă în biblioteca mea. Spre a-ți deveni limpede cuprinsul și funcția cuvntului, nu te trimit la vreun dicționar (de altfel, mă îndoiesc să-l afli acolo), ci la peisajele satului Șotînga, cel din vecinătatea Tîrgoviștei. Locurile fac uneori bune treburi de etimologist. Acolo, rîpile tăiate de torenți și de ferăstraiele fanteziste ale Ialomiței, șerpuitoarele drumege încurcîndu-se în lungi livezi și pădurici de corn, ștearsă frescă a bisericii vechi, pe întinsul căreia se oglindesc povîrnișurile și văile dimprejur, oamenii, șotîncînd pe costișe învolburate, și norii – fabuloșii nori ai acelui spațiu, acolo real, aci zugrăvit –, toate îți reconstituie perfect condiția și virtuțile cuvîntului. Neîndoios, cuvîntul și peisajul s-au șlefuit sub aceleași vînturi, într-un același climat. Acum îi știi înțelesul…“