O istorie palpitantă, la standard academic

(X-XII, 2005-2007, Institutul Român de Studii Strategice, Iaşi, 2009, coordonată de Răzvan Mihai Ungureanu) cuprinde, în acelaşi număr, subiecte din domenii diverse: Iulia Dumitrache – „Consideraţii onomastice asupra augustalilor din Ulpia Traiana“; Gheorghe Lazăr – „Avatarurile unei călugăriri. Cazul negustorului Istodor Kefala“; Nicoleta Roman – „Păcatul femeii în faţa justiţiei la începutul secolului al XIX-lea“; Dorin Dobrincu – „Tragedii personale şi colective în rezistenţa armată anticomunistă“; Anca Dohotariu – „Uniunea liberă în România postdecembristă“; Laura Sitaru – „Democraţia în spaţiul arab. O încercare de înţelegere a unei paradigme“; Andi Mihalache – „Raportul de Poliţie – o literatură de observaţie socială“.

Subiectele enumerate tratează perioade şi spaţii foarte diferite. Ceea ce au în comun este tipul de abordare: nu contează atît istoria „mare“, oficială, pe care am învăţat-o cu toţii la şcoală, ci istoriile aparent mărunte, dar însemnate ale unei categorii sociale sau ale unei comunităţi. Acest tip de tratare a istoriei ne învaţă să luăm în considerare şi detalii ale vieţii cotidiene, nu doar evenimente istorice, de tipul bătăliilor sau formării de state. „Cetăţeanul de rînd“ din altă epocă devine la fel de important în cunoaşterea istoriei ca şi un domnitor. Poate tocmai de aceea, urmărind articolele din revistă, am avut senzaţia că citesc articole de ziar. Scrise însă la modul ideal şi foarte bine documentate, din surse autorizate: documentele epocii sînt anexate, de altfel, la sfîrşitul fiecărui text: „Bolnav fiind şi temîndu-se de moarte, Istodor Kefala «a poftit» să se călugărească la mînăstirea Radu Vodă, tot aici dorind să fie şi înmormîntat. Hotărîrea fiind luată, el îl trimite pe vărul său, Gheorghe Kefala, să-l anunţe pe egumenul mînăstirii de decizia sa. (…) În mod neaşteptat, şi aici intervine elementul de noutate, soţia lui Istodor, Ioana, se opune categoric punerii în practică a dorinţei muribundului ei soţ, alungîndu-l pe călugărul trimis de egumen“ (pp. 123-124).

Numai din citatul de mai sus se conturează o întreagă poveste, care înglobează o componentă spirituală – negustorul voia să se călugărească înainte de moarte, ca s-o întîmpine pe aceasta mai… pregătit; una administrativă, financiară – odată cu călugărirea, Istodor urma să lase şi întreaga sa avere mînăstirii; şi una mai picantă, să-i zicem sentimentală: referirile la soţia sa, Ioana, care era supărată nu atît din cauza deciziei lui spirituale, ci a celei financiare. Conflictul pentru lăsarea averii conferă textului şi o dimensiune comică.

Acesta reuşeşte, deşi prezintă cazul unui negustor din secolul al XVII-lea, să „ne prindă“, să aibă o dimensiune narativă şi jurnalistică, dar mai bine documentată, cu citate din documentele intercalate şi cu sublinierea motivaţiei fiecărei acţiuni. Studiul de caz este relevant şi în sine, dar şi pentru un fenomen social al epocii: „Ajunşi la o vîrstă înaintată, după o activitate comercială mai mult sau mai puţin profitabilă, anumiţi negustori din Ţara Românească vor renunţa la preocupările lor economice şi vor îmbrăca rasa monahală, comportament pe care îl regăsim însă şi în cazul altor categorii sociale“ (p. 121).

„Avatarurile unei călugăriri“ este doar un exemplu. „Păcatul femeii în faţa justiţiei la începutul secolului al XIX-lea“ pune în evidenţă mai curînd fenomenul social studiat decît cazurile particulare luate în consideraţie. Astfel, din studirea cazurilor Nedelii şi Uţii, amîndouă acuzate că şi-au ucis pruncii născuţi nelegitim, se trag concluzii privind formele de justiţie din acea perioadă în Ţările Române: „Trecerea de la autoritatea familiei la cea comunitară se face în momentul în care sînt afectate starea morală a colectivităţii, valorile ei. Astfel, excluderea din familie, în cazul în care are loc, este urmată/însoţită de cea a comunităţii. Aceasta din urmă permitea în secolul al XIX-lea, între anumite graniţe, libertinajul, dar nu tolera consecinţele acestuia şi nici actul criminal“ (p. 156).

Acest tip de abodare se potriveşte şi subiectelor mai grave. În „Tragedii personale şi colective în rezistenţa armată anticomunistă din Munţii Apuseni. Grupul Teodor Şuşman (1948-1957)“, sînt prezentate şi analizate acţiunile unui grup de rezistenţă, prin documentele epocii şi mărturia supravieţuitoarei Lucreţia Jurj. Articolul este interesant prin demontarea şabloanelor care circulă pe această temă. Povestea grupului şi a modului în care a supravieţuit se caracterizează printr-un relativism dincolo de polarizări etice: „Au fost cîteva cazuri de persoane pe care partizanii le-au bănuit că se aflau în slujba Securităţii în Răchiţele, pe care le-au reţinut şi le-au executat“ (p. 305). Petru Purcel a fost unul dintre ele: „Partizanii au considerat, fără a face verificări, că aceasta era varianta corectă şi au decis să-l suprime. (…) Cel mai probabil la mijloc a fost o gravă neînţelegere“ (p. 305).

Lucreţia Jurj, singura supravieţuitoare, a declarat la procesul ei din 1955, în propria-i apărare: „Nu vă e ruşine, singura mea crimă e că mi-am urmat soţul. Mai bine mă condamnaţi şi pe mine la moarte“ (p. 322). Tot ea a insistat, după căderea comunismului, să se ştie povestea adevărată a grupului, considerînd că a fost lăsată în viaţă pentru a o face cunoscută.

Şi o astfel de motivaţie e posibilă, într-un articol de istorie, atîta timp cît e declaraţia unuia dintre martori. În cazul studierii unei perioade recente, istoria orală e o modalitate mai vie şi mai veridică de prezentare a faptelor. Combinată cu parcurgerea documentelor şi analiza lor din perspectiva contextului spaţio-temporal, dă naştere unor istorii uneori chiar palpitante. La standarde academice.