O epocă – în multe feluri de lectură
● Ovid S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, ediția a doua, Editura Universalia, 2003.
E, pînă la urmă, ceea ce se întîmplă cu toate sintezele susceptibile de exactitate: se impun apăsat, înfundat, în sol moale, cu o anumită discreție care, ferindu-le de scandaluri, le și diminuează aura. Toți am învățat, într-un fel sau altul, din panorama lui Crohmălniceanu, fie în școală, fie consultînd-o de plăcere. Nu știu cîți, însă, ar invoca-o rapid între istoriile literaturii noastre în rînd cu (sau măcar într-o „ligă” apropiată de) acelea semnate de Lovinescu, Călinescu sau, mai de curînd, Manolescu ori Zamfir. De ce? Cum de o resimțim altfel?
O explicație (vor fi cu siguranță și altele) vine din faptul că, în chip evident, aici obiectul e prioritar. Adică literatura română, așa cum a fost ea între cele două războaie mondiale. Nu așa cum ține s-o vadă sau așa cum vrea s-o redefinească criticul. Intenția e limpede încă din titlu, care evită deliberat tocmai cuvîntul-cheie: istorie. Nu una care să intrige sau să provoace. De altfel, își amintește Geo Șerban în prefața ediției a doua, ea s-a ivit dintr-o necesitate didactică. Altfel spus, nu dintr-un orgoliu canonizator. Ovid S. Crohmălniceanu nu „trage linie”, nu „își încununează cariera”, ci mai degrabă deschide, altruist și informat, o perspectivă. În 1972, cînd apărea primul dintre cele trei volume, situația interbelicului nostru era cît se poate de tulbure. Trecuseră abia cîțiva ani de cînd o faimoasă antologie de poezie fusese retrasă din librării și dată la topit din rațiuni ideologice. În plus, destui dintre autorii de primă (sau primă și jumătate) mînă incluși aici fuseseră, pînă spre mijlocul anilor ’60, interziși. A discuta despre ei echivala cu un gest de curaj. Că, spre deosebire de alții, mai tineri și mai slab protejați politic, Crohmălniceanu și-l permitea, e altă discuție.
N-aș redeschide-o. După cum n-aș îmbrățișa observația lui Nicolae Manolescu, conform căruia (în 2008), capitolul introductiv, generic, investigînd principalele direcții, ar fi viciat de prea marea atenție acordată revistelor socialiste. Ceea ce, continuă criticul, ar conduce la impresia că epoca ar fi fost un teatru de luptă între comuniști și fasciști. Bine zis, „impresie”. În realitate, secțiunea conține, în ordine, medalioane despre: Sburătorul lovinescian (18 pagini), Contimporanul, Integral, Unu (15 pagini), Gândirea (17 pagini), Cuvântul literar și artistic, Criterion, Axa, Iconar (6 pagini), Viața Românească de după război (18 pagini), Cultura proletară, Bluze albastre, Era nouă, Reporter, Cuvântul liber (15 pagini) și, în sfîrșit, fugitiv, alte publicații literare amprentate de cîte o personalitate, cum sînt Cetatea literară (Camil Petrescu), Bilete de papagal (Arghezi), Capricorn (Călinescu) și altele. Distribuție, zic eu, rezonabilă. Pe care tocmai democrația de fond a perioadei a permis-o.
Să ignorăm, însă, numeroasele devieri extreme ale scriitorilor din epocă și să ne imaginăm, în numele unui purism estetic idealizant, că spiritul echilibrat al lui Lovinescu a avut exclusivitate mi se pare neserios. Cel puțin din partea cuiva care, altminteri, are bune păreri despre eseistica neconcesivă și decopertantă a Martei Petreu. Vor fi fost Eliade, Cioran, Horia Stamatu, Aron Cotruș, Brătescu-Voinești niște lovinescieni? Să fi împărtășit tînărul Jebeleanu convingerile liberale ale sburătoriștilor? Ar fi prea simplu. Inocentînd perioada, riscăm să explicăm păcatele anilor ’50 printr-o serie de etichete tabloidale, punînd, de pildă, ultimii ani ai lui Sadoveanu sub semnul oportunismului etanș și uitînd că, totuși, scriitorul a avut întotdeauna simpatii stîngiste (explicabile, cum s-a mai spus, psihanalitic, prin afinitatea față de familia modestă a mamei). Sau că, lucru și mai grav, numele lui s-a aflat pe listele negre ale legionarilor, care nu s-au sfiit să facă odioase gesturi de veritabil linșaj în efigie, tăindu-i un roman cu toporul și obligîndu-l să-și secretizeze aparițiile publice.
Mai mult decît atît, dacă Literatura română între cele două războaie mondiale ar fi o carte tendențioasă „mai peste marginile iertate” (în cuvintele altui critic), atunci ne-am putea întreba cum de autorul ei i-a rezervat totuși trei pagini generoase unui poet ca Radu Gyr (politicește compromis pînă peste cap) în care vorbește inclusiv despre „aplecarea către fantezia feerică de inspirație gracilă” și în care singura sancțiune ideologică se produce printr-un innuendo memorabil: „din atîta tăvălire prin ierburi, poezia lui Radu Gyr a devenit efectiv «verde», coborîndu-se pînă la marșuri legionare”.
Undercover & credibilă
Să revenim la cele strict literare. Spuneam că această istorie undercover e una dintre cele mai solide și mai credibile din întreaga literatură română. Crohmălniceanu, se vede, știe carte, citește, se documentează, investighează (să nu uităm: Cinci prozatori în cinci feluri de lectură încîntă tocmai prin subtilitățile interpretative de o redutabilă originalitate) și scrie, pe deasupra, foarte bine. Reluînd-o acum, m-au surprins mai puțin demarcațiile temperamentale pe care le trasează (volumul dedicat prozei are ceva de caleidoscop, superior fiind, prin aceasta, tradiționalelor repartiții bi- sau tripartite), sensibila telescopare cronologică ori gestul, profund, urban, de a-și cita înaintașii sau partenerii de dialog critic (Manolescu și Simion, în primul rînd).
Mi-a atras în schimb atenția excepționalul dozaj al formulărilor. Cine nu-și amintește oare un titlu ca „Miracolul arghezian”, urmat de această primă frază, definitorie: „Nu atît apariția lui Tudor Arghezi este miraculoasă, coincizînd cu înnoirile aduse de mișcarea simbolistă, cît treansformarea fundamentală pe care a suferit-o prin el poezia românească”. Sau, la autorul Fraților Jderi, acest debut care sună convingător, așa debatable cum e: „În Mihail Sadoveanu literatura română și-a găsit mai degrabă marele ei rapsod decît un prozator propriu-zis”. Nu e numai cazul celor mari. Tuturor, mai proeminenți sau mai eterați, Ovid S. Crohmălniceanu le rezervă una sau două astfel de tușe din care profilul se încheagă de la sine. Înzestrat cu instinctul anecdoticului, criticul face și oficiu de biograf miniaturist. La G. Ciprian, de exemplu, după ce inventariază succesul inclusiv internațional al Omului cu mîrțoaga (Berlin, Praga, Berna, Paris, toate în numai trei ani de la premiera locală), el ține să adauge, en passant: „venise pe lume cu picioarele strîmbe. Era să fie mîncat de o scroafă furioasă, realizînd astfel primul său «rol mut», care izbuti să provoace groaza spectatorilor”. Despre alt dramaturg (și, desigur, prozator), G.M. Zamfirescu, aflăm că era „născut într-o mahala bucureșteană a cartierului Basarab” și că, elev, „compunea piese istorice și polițiste, Peneș Curcanul, Stejarul din Borzești, Meșterul Manole, Mimodrama, Regele apașilor, Trandafirul roșu, Celula nr. 13, Tîndală criminal”. Cum să-i scape devoratorului de polare și marelui poseur à la Sherlock Holmes care era Crohmălniceanu astfel de detalii?
Mai departe: din aceea că G. Călinescu (căruia, totuși, îi greșește anul nașterii!) a copilărit în Botoșani, deci a înțeles pe dinăuntru „sufletul moldovean”, criticul trage explicația reușitelor monografice în cazurile Eminescu și Creangă. Destinul tragic al lui Fundoianu se va distila și el dintr-un amănunt de post-adolescență: vizitîndu-l pe Arghezi la Văcărești, tînărul poet își va afla admirația recompensată, în Poarta neagră, cu un creion al cărui grafit e îmbibat de acizi: „Și miercuri, o vizită cumplită. Un tînăr cu pleoapele înnodate de o ușoară conjunctivită, care-i pune în jurul ochilor două cercuri de jumări. Fața leproasă, păr mare, unsuros, de culoare dubioasă, dat pe ceafă. Din cînd în cînd, floaca frontală se lasă pe ochi ca o perdea”. Altundeva, toate complicațiile înrudirii dintre Anton Holban și E. Lovinescu (de neuitat palinodia rostită de acesta la mormîntul nepotului) sînt contrase în numai cîteva rînduri: „aceasta l-a împiedicat să-și publice un volum de versuri compromițătoare; actul s-a petrecut spre sfîrșitul războiului, cînd criticul, mobilizat, făcea controlul tipăriturilor și, în această calitate, i-a refuzat viza cenzurii militare”. În sfîrșit, altcuiva, unui poet cu irizări levantine, Crohmălniceanu îi face onoarea de a admite că, în cele mai faste momente ale sale, acesta îl anunță pe Dimov.
Apogeul acestor „flotări” bio-bibliografice e atins cu Ibrăileanu. Aici, autorul Literaturii renunță la mica focalizare de tip CV, preferînd să-și încheie intervenția cu un paragraf mai curînd liric: „Adela e romanul vieților neîmplinite dintr-o eroare grosolană și a neputințelor omenești de a o descoperi. Aceasta îi împrumută muzica stinsă și deprimantă cu care continuă să te urmărească după ce l-ai citit”. Curioasă opțiune și, în context, contrastantă. De fapt, Crohmălniceanu rămîne fidel metodei. Sugestia trimite și ea la un episod, ultimul, din viața criticului ieșean: cel în urma căruia, la insistențele lui, acesta va fi incinerat pe muzica andantelui din Simfonia a șasea de Beethoven, derulată repetitiv în martie ’36 în fața unei asistențe din rîndurile căreia n-au lipsit nici Ralea, nici Rosetti, nici Philippide, nici Sevastos, nici Al. O. Teodoreanu. Sînt, așadar, insinuate delicat secvențe de „mică istorie” pe care, aici, criticul și le „deghizează” așa cum, peste ani, după Revoluție, își va „deghiza” amintirile într-o carte binecunoscută.
Vocația de portretist o animă pe aceea, presupus uscată, de specialist. Căci dacă însușirea de a cunoaște exemplar o epocă e, ca să spun așa, elementară pentru istoricul literar, aceea de a-i surprinde „chipul” în întreaga lui expresivitate nu e rezervată chiar orișicui. De la gros-plan la pliuri și de la osatură la firul de păr din sprînceană, imaginea e plauzibil balansată. Că unora li se arată larghețe, iar alții sînt sever înghesuiți într-un alineat ține de natura oricărui desen retrospectiv. Dar totdeauna, în Literatura română între cele două războaie mondiale, Bacovia va fi Bacovia, Rebreanu va fi Rebreanu, H. Papadat-Bengescu va fi H. Papadat-Bengescu. Niciodată asimilabili, aceștia, cu Ștefan Nenițescu, Mihail Celarianu, George Lesnea, Mircea Gesticone, V. Monda, B. Jordan, Aureliu Cornea și ceilalți.
Cosmin Ciotloş este critic literar și lector la Facultatea de Litere din București. Cea mai recentă carte publicată: Elementar, dragul meu Rache. Detalii mateine sub lupă, Editura Humanitas, 2017.