O deturnare în zori – vocea lui Bacovia
Aproape nu-ţi vine să crezi că există o înregistrare publică, oficială, cu Bacovia recitînd din propriile poeme. Te aştepţi să-i auzi interpretîndu-se pe histrionicii Arghezi şi Barbu sau, dimpotrivă, pe atîţia alţi poeţi solemni, pătrunşi de propria şi nemuritoarea operă, dar nu pe autistul, retrasul Bacovia, cu doar trei ani înainte de a muri. Şi totuşi, există o asemenea înregistrare, din 1954, aflată în Fonoteca Radio România şi editată anul trecut de Casa Radio sub titlul Rar. Poeme rostite la radio, cu prefaţa şi notele lui Bogdan Ghiu. Sînt 28 de poeme – dintre cele mai bine cunoscute – citite de Bacovia, într-o înregistrare de mai puţin de 20 de minute şi dintr-a doua încercare.
Cu un an înainte, în 1953, convalescent după o boală lungă – povesteşte Agatha Grigorescu, soţia poetului –, Bacovia înregistrase, tot la radio, alte 20 de poeme, pe bandă de magnetofon. Printr-o fatalitate, ca atîtea altele în viaţa sa, înregistrarea aceasta s-a şters. Aşa încît, după o vreme, din nou bolnav şi cu totul epuizat, Bacovia e invitat să facă o nouă înregistrare. Refuză, cum probabil refuzase şi prima dată. Dar, tot ca prima dată, e îndelung convins: era epoca recuperării sale din purgatoriul „decadent şi antirealist“ în care fusese aruncat între 1947 şi 1953 de noua putere comunistă. Sprijinit de Eugen Jebeleanu (care a semnat şi prefaţa volumului recuperatoriu Poezii din 1956) şi de Cicerone Theodorescu, Bacovia trebuie să participe la propria-i deturnare: decadentismul de ieri devenea, în noua lectură, profetism proletar, iar „poetul plumbului, al amurgurilor violete, al tristeţilor provinciale“ devenea „poetul serenadei muncitorului“. Un clişeu înlocuit cu alt clişeu.
A participat însă Bacovia însuşi la această deturnare? S-a schimbat atît de radical în cei şase ani de marginalizare şi uitare? Criticul său cel mai empatic, Lucian Raicu, a scris mai degrabă despre „inalterabila esenţă Bacovia“ şi despre felul în care precarul personaj a rămas, de-a lungul timpului, acelaşi: „Într-o vreme cînd atîtea bronzuri s-au fisurat, atîtea naturi eminamente tari, atîtea temperamente viguroase şi voluntare şi-au vădit într-un fel sau altul flexibilitatea, Bacovia este de la 17 ani – şi rămîne pînă la 76 – inflexibil, ireductibil, neînduplecat“. Alţii n-au pierdut ocazia de a reaminti poeme tîrzii, precum „Egipet“, scris în ’56, ca protest faţă de intervenţia occidentală în Egipt după naţionalizarea Canalului de Suez sau acel (autoironic?) „Cogito“, pe care îl recită azi toţi analiştii politici cu o brumă de cultură generală: „Mi-am realizat / Toate profeţiile / Politice / Sînt fericit...“.
Poemele citite la radio în ’54 – dintr-a doua încercare şi după refuzuri disperate (duse pînă la descrierea, cu totul bacoviană, a propriei decrepitudini: „Am pierdut ultimii dinţi, o sincopă a vieţii“) – spun însă mai mult decît orice supoziţie. Bacovia citeşte repede (ca să încheie cît mai rapid), nu accentuează decît rar, ca şi cum şi-ar aminti brusc că face altceva decît lucrurile obişnuite, nu accentuează şi nu ritmează, nu respectă nici o pauză grafică (a sa proprie, la urma urmelor). Primele cîteva poeme, poate, din acest volum şi din această înregistrare („Lacustră“, „Sonet“, „Amurg violet“, „Decembre“) sînt citite mai echilibrat, dar deloc interpretate, deloc asumate, deloc din interiorul a ceea ce ne-am obişnuit să numim „universul“ unui poet. Mai încolo însă (în „Note de primăvară“ mai ales) Bacovia e de-a dreptul enervat. Dacă nu v-aţi imaginat vreodată cum ar putea fi citită o „poetică“ strofă („Verde crud, verde crud... / Mugur alb, şi roz şi pur, / Vis de-albastru şi de-azur, / Te mai văd, te mai aud“) cu un amestec de plictiseală şi exasperare – atunci va trebui neapărat să-l auziţi pe autor interpretînd-o. Efectul e, la prima audiţie, de umor absurd, vag demenţial. Dacă nu stai să te gîndeşti că bătrînul poet, şubred de-o viaţă şi „recuperat“ în pofida sa, dar cumva recunoscător din motive care n-au nimic comun cu poezia (subzistenţă, familia care urma să-i supravieţuiască, datoria faţă de ea), înregistra deja de peste două ore şi era obosit şi intratabil – te pufneşte rîsul sau te bufneşte plînsul, după facultăţi...
Citind grăbit şi enervat „Verde crud, verde crud“, Bacovia se ceartă cu toată lumea, inclusiv cu poezia sa, care a alunecat şi a ajuns monedă de schimb. În 1955, poetului i se va acorda, prin ordinul Consiliului de Miniştri, o pensie de onoare de 2000 de lei pe lună (foarte mult pentru acele vremuri, cînd un salariu normal era sub 500 de lei), iar în 1956, la împlinirea a 75 de ani, i se va conferi Ordinul Muncii clasa I, fiind sărbătorit cu mare fast la Casa Scriitorilor. Bacovia chiar a ajuns la acest din urmă omagiu (sprijinit între Maria Banuş şi Eugen Jebeleanu), nu ca altădată cînd, speriat de cordonul de jandarmi, s-a întors de la Palatul Regal la gară şi apoi la Bacău. Iar cu această ultimă ocazie, are şi o vanitoasă satisfacţie: la jumătatea ceremoniei, după omagii de circumstanţă şi recitări omagiale, în sală intră însuşi Arghezi. Nu se ştie cum a reacţionat pe loc Bacovia la acest omagiu tîrziu; ajuns însă acasă, a notat (ca să rămînă scris, nu în eter, fie el şi înregistrat): „Îţi mulţumesc, Arghezi, că ai venit la aniversarea mea“.