O carte a limitei

● Emilian Galaicu-Păun, A(II)Rh+eu & Apa.3D, Editura Cartier, 2019.

În cazul celor două cărți gemene ale lui Emilian Galaicu-Păun, A(II)Rh+eu, puterea cuvîntului nu e doar o simplă asociere uzată de termeni. La Emilian Galaicu-Păun reprezintă mult mai mult. Limbajul determină universuri semantice ce nu-și află finitudinea în cele două cărți, ci într-un punct imprecis din afara lor. Interesant este că între A(II)Rh+eu și Apa.3D sînt numeroase vase comunicante. O carte nu poate exista fără cealaltă, prima hrănind-o pe cea de-a doua și invers. Pentru o mai bună înțelegere trebuie să vedem ce poeme se scurg unele în altele sau cum și-a creat Emilian Galaicu-Păun sistemul de relații dintre cele două cărți. Poemul „Liebestod” din A(II)Rh+eu trebuie citit împreună cu Poemul final din Apa.3D. Sîngele din prima carte își află complinirea în Poemul-fluviu din Apa.3D. Toate indiciile despre sînge au nevoie pentru a recrea viață de toate indiciile despe apă. Căci „sîngele apă nu se face”.

Forța vitală vine din sînge și este hrănită cu apa vie. Asta face ca iubirea dintre doi oameni („50 neîmpliniți” și „încă 19”) să se tot nască, să rămînă perpetuu la pasiunea și la prospețimea inițială. În carte, această iubire este pusă pe seama lui Merlin, vrăjit de frumoasa Niniane: „«(într-o lume făcută din blocuri-turn, tot mai puţine – de fildeş)! Grădini / suspendate, iubirile, care transformă grădina botanică într-o pădure / fermecată şi unde de jur împrejur, ’n toate tufele de păducel, printre spini, / înfloreşte pasiunea lui Merlin vrăjit de frumoasa Niniane. […] // cîtă vreme, în ciuda atracţiei fizice, ştiu să păstreze cu graţie distanţa / cuvenită, ca între jurnalul Mariei Başkirţeva şi al lui Gombrowicz.) dornici / să se-arunce-ntr-un lung bungee jumping à deux, fără coarda lor de siguranţă, / unu-n braţele altuia şi – […] de pe cel mai înalt zgîrie-nori. Nici // douăzeci, ea. cel mult douăzeci, lui. acum în egală măsură aproape – / doar că-n sensuri opuse, căci dragostea este ca moartea – de inexistenţă. / cît or fi şi-or trăi, practicînd însuşi mersu-împreună (Platon, Diotima)…»“.

Să nu uităm că semantica poeziei lui Emilian Galaicu-Păun depinde de pliurile limbajului. Autorul se străduiește și reușește să-și creeze propriul lui cod de comunicare, apelînd la tot felul de tehnici pe care tot el le-a invitat în cărțile anterioare. Dacă, în volumele de pînă acum, miza acestora era scoaterea în evidență a posibilităților limbajului, inclusiv cel neliterar, cum ar fi limbajul grafic și inserțiile sale în text – așadar, Emilian Galaicu-Păun practica un soi de textualizare rece, pur intelectuală –, de data aceasta, mesajul se regăsește în cod, iar acest cod devoalează o componentă pur umană. Ce poate fi mai real în viață decît dragostea? Poate derivatele ei: durerea, ruptura, rana.

Unele poeme trec dintr-o carte în alta îmbogățindu-se reciproc. Nimic nu este stabil aici, totul e în mișcare. Perspectivele din care citim poemele redau realități diferite. Dragostea în toate ipostazele ei, inclusiv în ipostaza clandestinității ce degajă parfum de mister și de pasiune mai presus de omenesc. Dar cele mai poetice și reale sînt ipostazele de bărbat și cele de femei. Și de aici vine poezia. A simți lumea ca un bărbat fiind totuși femeie versus a simți lumea ca o femeie fiind totuși bărbat. Un dans copleșitor al emoțiilor. „Le Deuxième Sexe, pour les connaisseurs. Sexul slab. / (Şi cu primul, tot el sexul tare, cum se – cînd o fac? Dăruindu- / i-se fără prihană? sau apropriindu-şi-l, dintr-o atingere?) / Iar odată cu iniţierea, de-acum înainte – şi sexul frumos. / (Frumuseţea aceea prin care sîntem vulnerabili sînt / – de la Ingeborg Bachmann citire –, de unde se-arată ingenuă / ca-n Musée d’Orsay, pusă în ramă, Originea lumii.)” (Eu, geamăna) Ar putea fi citate mai multe poeme pentru susținerea acestui demers, cum ar fi „Sex libris”.

Emilian Galaicu-Păun scrie o carte despre dragoste și durere (rană), plină cu mirosuri exotice, cum ar fi cel de rodie. Tehnicile de limbaj cad într-un plan secund și, chiar dacă după multe cifruri, se revelează iubirea ca amplitudine a cărnii și a sufletului. Cele două cărți, ce se varsă una în alta, ca într-o „la petite mort”, formează împreună un volum puțin spus remarcabil, o carte a limitei, o carte pe viață și pe moarte.

Şerban Axinte este scriitor şi critic literar. Cea mai recentă carte: My murderer’s chant and other poems (2006-2016), traducere de Ioana Miron, Editura Vinea, 2017.