Noua dezordine digitală

13 iulie 2010   Carte

  Închipuiţi-vă că ar fi posibil să aveţi întreaga bibliotecă ideală (cu toate cărţile pe care le-aţi citit, le-aţi fi citit, le veţi citi, dacă aveţi noroc) pe stick memory sau pe e-book. Că aţi putea găsi orice carte din această bibliotecă în 30 de secunde – hai, un minut, dacă nu vă amintiţi titlul exact. Că munţii de cărţi care căptuşesc toţi pereţii (casei normale pe care se presupune că o aveţi) şi mormanele printre care vă strecuraţi spre ieşire ar dispărea ca prin farmec, cu praful, cu dezordinea, cu eratele şi croşetele lor (dinainte), cu traducerile ilizibil-creative şi ediţiile abreviate (de apoi). Că aţi avea şansa unui nou început, cu o bibliotecă ideală în care să aveţi toate cărţile la care vă gîndiţi ordonate, reeditate profesionist şi încăpînd în... propriul buzunar.

Gellu Naum spunea, cred, că nu trebuie să ţii, pentru nimic în lume, cărţi proaste în casa în care trăieşti, pentru că spiritul (prost şi el) adăpostit în ele te afectează sufleteşte, dar şi fizic. Am o bună prietenă care selectează aşa cărţile pe care le cumpără şi mai ales pe cele care ajung în mîna băieţelului ei, Carol. Cîteodată îmi cere părerea, dar, de greşit, n-a greşit niciodată. Ar dispărea oare, prin digitalizare, senzaţia de inutilitate care te copleşeşte, uneori, în vecinătatea unor cărţi? Sînt sigură că s-ar putea inventa un antivirus care să le ţină nedefinit în carantină fără ca ele să-ţi invadeze spaţiul vital. 

Nu ştiu cum aş fi primit în urmă cu zece ani „ameninţarea cărţii electronice“, despre care se scriu în ultima vreme prea multe articole artificial şi cam patetic inflamate. Acum zic „Slavă Domnului!“ şi-mi caut un reader mai simplu, măcar pentru noile cărţi (care, orice aş face, nu mai încap într-un apartament normal de bloc comunist, unde ar trebui să mai şi trăiască nişte oameni). De altfel, nu de la citit mi se trage, ci de la nevoia (lacomă) de a le avea. Păstrez zeci de cărţi pe care, cu siguranţă, nu le voi mai atinge în următorii 20 de ani. De ce le ţin? Pentru că s-a întîmplat de cîteva ori să caut luni de zile, prin anticariate şi pe la amici, o carte la care renunţasem. Păstrez apoi cărţile (pe care eu le cred) esenţiale. Le mai deschid, dar le-aş deschide liniştită şi pe un ecran electronic. Mai păstrez cărţile pe care nu le-am citit încă: le-am răsfoit cînd le-am cumpărat sau primit, mi se par în afara intereselor mele trecute şi prezente. Dar cine ştie? Aşa că le pun deoparte, visînd la o soluţie care să împace lucrurile cu oamenii.

Poate şi de asta am rămas bouche bée citind ultimele două articole ale lui Frédéric Beigbeder despre neajunsurile cărţii electronice. Dacă Tournier ar fi scris despre „dematerializarea literaturii“ sau dacă Pietro Citati ar fi prezis o nouă eră a lecturii, aş fi înţeles. Cînd însă demolatorul Beigbeder e îngrijorat atît de retoric de soarta „cunoaşterii universale“, mai că te-apucă rîsul. Marile biblioteci care au început să fie digitalizate (recent şi Biblioteca Franţei negociază), cu investiţii majore din partea celor de la Google, nu sînt nici închise, nici arse, nici puse pe butuci, librăriile (e drept, mai ales marile lanţuri) prosperă, vînzînd ca pînă acum, editurile fac ce face toată lumea în criză, se adaptează. 

Beigbeder este însă îngrijorat de soarta tinerei generaţii de cititori, care suferă de ADD (Attention Deficit Disorder) şi pot fi perturbaţi (cum i se întîmplă şi lui însuşi, dar asta nu e de mirare) cînd deschid o carte electronică, pentru că se gîndesc, de fapt, la muzica, e-mail-ul şi cine ştie cîte altele aflate pe acelaşi suport. De parcă lectura nu e (şi n-a fost întotdeauna) o alegere, mai rară ca altele, o opţiune, o renunţare! Beigbeder, homme à femmes, ar vrea s-o regăsească, în 2010, pe acea salvatoare Clarisse din utopia lui Ray Bradbury, Fahrenheit 451, aruncîndu-şi telefonul mobil şi laptopul în Sena şi citind cu voce tare Apocalipsa Sfîntului Ioan, în colecţia Poche. Greu de crezut că o să reuşească, dar, cine ştie, cu următorul articol, Beigbeder ar putea determina vreo adolescentă să-şi arunce mobilul, pe ecranul căruia tocmai citeşte ultimul număr din L’Express.fr. 

Branşatul, revoltatul, hedonistul Beigbeder scrie, aşadar, despre hîrtia care sacralizează textul şi despre asasinarea, prin digitalizare, a lui Flaubert, deşi ştie, mai bine ca alţii, la ce manipulări groteşti s-a pretat cartea (indiferent de format) de-a lungul timpului. Un muzeu al cărţii ar trebui să conţină – pe lîngă capodopere sau cărţi ale cărţilor – şi tonele de maculatură ideologică, omagiile greţoase, camioanele de „literatură“ proastă. În era digitală, acestea vor putea fi şterse dintr-un simplu click. 

Problema nu e însă ce simte fiecare atunci cînd citeşte pe orice suport vrea el. Adevărata problemă este felul în care noua carte e redactată, editată, publicată, vîndută – şi abia apoi felul în care ea este citită. Asta e exclusiv treaba omului care citeşte (inclusiv a criticului) şi libertatea lui. Felul în care o carte e aruncată în lume şi felul în care funcţionează instanţele care o valorizează ar trebui să-i preocupe pe apărătorii celor 558 de ani de Galaxie Gutenberg. Şi, la urma urmelor, principala preocupare a unui scriitor, dincolo de noua dezordine digitală, ar trebui să fie, în primul rînd, propriile cărţi. Cum zice un personaj memorabil al argentinianului Andrés Neuman, într-un interviu inventat (pentru uzul tuturor neliniştiţilor de soarta cărţii): „Mă doare-n cot de format. Eu mă ocup de conţinuturi. Mă gîndesc la personajele mele. Dacă ne tot pierdem timpul cu chestii din astea, în curînd n-o să ne mai rămînă nici o povestire bună pe care s-o descărcăm în porcăriile astea de aparate“.

Mai multe