Nodul din gît
Am încetat, acum cîţiva ani, să scriu cronică literară. Mi s-a părut însă fastidios şi oarecum redundant să anunţ acest lucru explicit. La urma urmelor, orice om care citeşte literatură şi, măcar din motive practice, vreo recenzie, ştie că cronica literară are reguli stricte (descrierea cărţii, decupaj semnificativ, verdict clar) şi ea nu trebuie confundată nici cu articolele de opinie, nici cu editorialele şi nici cu aceste (lipsite de pretenţii) „biograffiti“ săptămînale. Au încăput aşadar, în această rubrică, diverse consideraţii personale, cele mai multe, fatalmente, însemnări de lectură, articole de actualitate culturală, rare „portrete tombale“. De cîte ori am scris despre un volum de literatură română contemporană (asta-i a patra regulă a cronicii literare la zi, nu scrii despre carte străină decît dacă eşti specialist în literatura cu pricina!) am avut grijă ca aceasta să fie memorialistică, jurnal sau – cum se zice, cu un cuvînt-umbrelă – autoficţiune. Cum ar veni, acea literatură care nu refuză (dimpotrivă) pactul autobiografic şi care mizează în primul rînd pe regăsirea unei intimităţi pierdute în fumigenele şi disimulările ficţiunii.
Schiţele şi nuvelele lui Petre Barbu din Pînă la capătul liniei sînt texte exemplare pentru acest tip de lectură personal şi implicat. Nu înţelegi nimic dacă le citeşti altfel. Mai mult ca în oricare dintre cărţile sale de pînă acum (cele mai cunoscute fiind volumul de povestiri Tricoul portocaliu fără număr de concurs, 1993, şi romanele Dumnezeu binecuvîntează America, 1995, şi Blazare, 2005), în acest volum Petre Barbu este un autoficţionar. Unul foarte special, care convieţuieşte cu propriile personaje – cum mărturisea într-o convorbire recentă cu Doina Ioanid – şi care nu se fereşte, în ciuda primejdiilor de tot felul, de patetism, de acea formă liminală de suspendare a cuvintelor, de „nodul în gît“ – limită şi a scrisului, nu doar a trăitului. Nodul în gît din povestirea care deschide volumul („Am fost odată la Roma“) este acelaşi blocaj intim din povestirile care schiţează familia pierdută (mama, tatăl, apoi sora, „sufletul pereche“), în fond o întreagă viaţă scufundată, recuperată în scris, pe bucăţi.
Nouăzecist crescut la şcoala (de presă, dar şi de literatură) de la Amfiteatru, Petre Barbu cultivă de mult timp un soi de hiperrealism imaginativ în tuşe fine, o privire de foarte aproape care dă, de partea cealaltă, cea a cititorului, un dublu efect: hiperreal şi exotic, ca atunci cînd priveşti de foarte aproape un obiect binecunoscut şi îl vezi deodată în amănuntele lui selenare. Intimitatea şi mutilarea sînt cei doi versanţi ai recuperării de sine: intimitatea pierdută cu oamenii dragi, dar şi cea recîştigată şi reconstruită după vechiul model cu noua familie („Gerul iubirii“, „Rolul vieţii mele“), iar pe de altă parte, mutilarea menghinelor succesive (cîndva comunismul decerebrat, acum imbecilitatea cazonă a noilor medii, din „Şefu“ sau „Vrei un job? Taie-ţi aripile!“).
Există, astfel, două lumi în insolita carte a lui Petre Barbu, fiecare dintre ele cu două planuri: lumea cealaltă – în cîteva povestiri, comunismul pierdut în dosul unei Alimentare de cartier din Galaţi („Un Pepsi pentru unchiul Lică“, „Mărul“, povestire porte-bonheur, reluată aici), dar şi lumea de apoi, cea de după viaţă, ori Moartea de-a dreptul („Mi-e dor de Moş Crăciun“, „La o crîşmă, în Fundeni“, „Pînă la capătul liniei“ „Nostalgia CFR“, „Vai, sărmanul tată!“); cel de-al doilea plan este însă cel al lumii de acum, şi ea cu doi versanţi – cel tandru (al unei intimităţi familiale refăcute după dezastru) şi cel straniu, metalic al noii societăţi, al unui prezent acum-şi-aici (cu Boc şi Băsescu) de care naratorul (numit, desigur, Petre Barbu) se îndepărtează, găsindu-şi refugiul exact acolo unde ne imaginam că-l vom găsi: în Livada cu vişini a lui Cehov sau în casa familiei Epancin, martor la întîlnirea dintre Prinţul Mîşkin şi Nastasia Filippovna din Idiotul („Pauză de Dostoievski“).
Dintre cele cîteva povestiri care m-au atins direct (pentru că trebuie să fi trăit acele vremuri care ne-au malformat percepţia cel puţin pentru o viaţă, dar şi timpurile dezarmante de azi), „Raport confidenţial despre scufundarea piramidelor“ mi s-a părut magistrală. O dare de seamă jurnalistică despre o sinucidere improbabilă, dar şi despre fatalul malaxor al înlocuirii generaţiilor, în finalul căreia personajul principal, Adrian Angheluţă, un năuc caragialian, se întreabă unde a greşit şi îşi revede, ispăşitor, întreaga viaţă, care „se scufundă prematur“ odată cu blocul său de pe vremea lui Ceauşescu. Răspunsul nu e însă unul personal – şi asta pare să fie „rezolvarea“ mai multor proze din acest volum –, el ţine de ruptura între lumea veche (în care generaţia lui Petre Barbu, care este şi a mea, ne-am format şi ne-am găsit reperele) şi cea nouă (cu prieteşugul sprinţar de pe Facebook, cu ferocitatea agramată a noilor „coledzi“, cu rezerva confundată cu slăbiciunea). Cartea lui Petre Barbu este însă una dintre rarele răscumpărări ale ultimei generaţii „din lumea cealaltă“, prin ironie şi sarcasm uneori, prin patos utopic alteori. Şi printr-o curajoasă asumare de sine, mereu.