Nina dansează

Nina Cassian, Dans, CD-carte, poeme rostite la Radio în perioada 1959-2003, desene de Tudor Jebeleanu, Editura Casa Radio, 2016. 

„Carmen Firan: Era prin 1993 cînd, într-o seară, mi-ai spus că, atunci cînd vei împlini 70 de ani, te vei sinucide. «De ce?», te-am întrebat sincer afectată. «Pentru că România nu mai vrea să ştie de mine, mi ai răspuns. Nici o editură nu mi-a cerut să mi publice vreun volum de poezii după căderea dictaturii.» Pe atunci mă ocupam de Editura Fundaţiei Culturale Române şi am susţinut publicarea cărţii tale Desfacerea lumii, prima apărută după ce te-ai stabilit la New York. «Altfel, Nina se va sinucide!», mi-am argumentat propunerea de publicare a cărţii. Cîţiva scriitori mai în vîrstă, care te cunoşteau, au zîmbit: «Nina spune mereu că se sinucide, dar nu te speria, n-o s-o facă.»

Nina Cassian: Da, mereu alţii ştiu mai bine decît noi ce-o să facem şi ce nu. Eu am adus cu mine la New York cîteva flacoane cu barbiturice. Pentru orice eventualitate.

Carmen Firan: Unul dintre ele se află la mine, cu semnătura ta.

Nina Cassian: Ţi l-am oferit pentru că am încredere în tine, nu de altceva.

Carmen Firan: Eu îl văd ca pe o bucată de istorie literară.

Nina Cassian: Da, mă rog, cred că pastilele sînt deja expirate. Ca şi mine.“

O săptămînă după acest dialog reprodus din volumul Dialogul vîntului cu marea. Nina Cassian în conversaţie cu Carmen Firan (Editura Cărţile Tango, 2014), Nina Cassian avea să ne părăsească definitiv, la vîrsta de 90 ani. A supravieţuit două decenii pragului stabilit de ea însăşi pentru sinucidere, deşi Desfacerea lumii (1997) n-a fost prima carte de poezie apărută în ţară după stabilirea sa la New York (antologia Cearta cu haosul apăruse în 1993), însă a fost ultima. I s-a mai publicat doar jurnalul în trei volume intitulat Memoria ca zestre (2003-2005).

Plecată din România comunistă în 1985, Nina Cassian (27 noiembrie 1924, Galaţi – 14 aprilie 2014, New York), pe numele său adevărat Renée-Annie Cassian, avea să devină singura poetă de origine română care a izbutit să-şi facă o carieră literară în exil: poemele sale au apărut în reviste americane precum The New Yorker, Atlantic Monthly, New England Review și American Poetry Review; Editura Norton a publicat-o în cadrul seriei „Selected Works“, o performanță rară pentru poeţi est-europeni; în 1994, New York Library i-a acordat premiul „Leul literar“, iar la împlinirea vîrstei de 80 de ani, Poetry Society of America a sărbătorit-o cu fast. Dar dacă în exilul american Nina Cassian a publicat nu mai puţin de şapte cărţi de poezie, majoritatea scrise direct în limba engleză, în ţara maternă era ignorată de critică şi uitată de public.

Astăzi, fie se vorbeşte despre poezia conformistă şi convingerile sale comuniste din anii ’50, fie se discută despre viaţa sa privată. Pentru fiecare dintre aceste două tendinţe însă, poeta are partea ei de aşa-zisă vină. Deşi şi-a manifestat deseori regretul pentru rătăcirea literară din perioada anilor 1948-1957 („am scris atîtea poezii convenţionale, lipsite de valoare“, „mi-au distrus crezul artistic“), poeta nu s-a dezis niciodată de convingerile sale comuniste. Iar jurnalul său plin de cancanuri sentimental-erotice, publicat într-o cultură deopotrivă pudibondă şi avidă de bîrfe, deşi considerat de unii „nesincer şi neinteresant“, a deviat interesul în afara operei. Aşa se face că în acest moment imaginea literară a Ninei Cassian este încă blurată. Scriitoare prodigioasă, artistă multitalentată, cu personalitate puternică, Nina Cassian nu putea fi decît un personaj controversat, a cărui poveste este însă mai complexă decît ar putea părea la o primă privire.

Încurajată de Arghezi şi Barbu, cele două monumente ale modernismului poetic românesc, Nina Cassian a debutat cu volumul La scara 1/1 (1948), carte, din nefericire, înfierată pentru „decadenţă“ şi „intelectualism“ într-o virulentă cronică-serial, intitulată „Să smulgem din noi înşine poziţiile de autoapărare a capitalismului“ şi publicată de către un reprezentant al criticii oficiale în organul de partid Scînteia. Episodul a marcat-o atît de mult pe tînăra poetă de 24 de ani, încît, vreme de aproape un deceniu, a scris cîteva volume de versuri realist-socialiste de un conformism ideatic şi stilistic astăzi greu de înţeles. După perioada de neaşteptată obedienţă ideologică, scriitoarea s-a izolat o vreme în desen şi în muzică (studiase pianul şi compoziţia, precum şi actoria), în traduceri (din Molière, Shakespeare, Brecht ori Celan), dar, mai ales, în literatura pentru copii: proză, versuri şi teatru de păpuşi.

Dacă în ciuda cărţilor sale din anii ’50 nu şi-a compromis definitiv cariera literară, acest lucru s-a datorat consistenţei operei sale ulterioare: Nina Cassian a publicat 20 de volume de poezie legitimă estetic şi la fel de multe cărţi pentru copii („Le-am scris pentru mine. Şi pentru prietenii mei. Sîntem cu toţii copii“). Modernismul său uneori abstract, alteori sentimental şi ludic (limbajul poetic inventat pentru volumul din 1971 Loto-Poeme a fost, pentru scrisul său, „o invenţie binefăcătoare“), face din opera Ninei Cassian una dintre cele mai variate, mai proaspete şi mai surprinzătoare din anii ’60-’70. Privind retrospectiv, opera sa este însă doar parţial literară. Din păcate, majoritatea desenelor sale (în afara celor cu care şi-a ilustrat propriile cărţi) au rămas pînă astăzi necunoscute, ca de altfel şi partiturile, unele pierdute după plecarea în State, altele donate ulterior Universităţii din New York.

Această CD-carte adună 28 de poeme proprii şi 12 traduceri din poetul german Christian Morgenstern, poeme rostite la Radio în perioada 1959-2003. Printre aceste poeme (alese din aproape toate cărţile anilor ’60, din cele două apărute în ţară după Revoluţie, precum şi dintr-un volum publicat în America), se află şi un inedit poem scris de Nina Cassian la vîrsta de cinci ani (vîrstă la care a compus, de altfel, şi un prim vals). Un alt poem citit la Radio şi care are o poveste este cel dedicat lui Ion Barbu: „Cînd l-am cunoscut, marele poet şi matematician avea 52 de ani. Eu aveam 22 şi, în nerozia mea juvenilă, îl consideram bătrîn. E drept că această eroare a mea era ajutată şi de aspectul lui fizic: şuviţe rare, cărunte, o mustaţă de morsă acoperindu i gura (nu i-am văzut niciodată dinţii), forma trupului neclară sub grămada de haine, bastonul imperativ cu care, lovind duşumeaua, îşi sublinia frazele – totuşi, ochii drăceşti! E posibil să mă fi iubit, dar eu trăiam întîlnirile noastre ca într-o transă, eram necoaptă, copleşită de atenţia acordată, de care, în curînd, m-am dovedit nevrednică… Mi-a închinat două poezii. Eu lui numai una, mult mai tîrziu, după moartea lui.“

La aproape două decenii de la precedenta apariţie editorială cu poezie în limba română, această CD-carte, ce adună, din păcate, doar o infimă parte din poezia Ninei Cassian, este însă un prim pas, chiar dacă mic, în redescoperirea scriitoarei. Dar ar putea fi primul pas al unui lung şi frumos dans al poeziei sale cu mai vechii şi mai noii ei cititori. 

(fragment din prefaţa volumului aflat în curs de apariţie)

Foto: C. Lein