Nimfete şi singurătăţi
● Radu Mareş, Sindromul Robinson, Editura Polirom, 2014.
De la debutul său din 1972, scriitorul clujean Radu Mareş (n. 1941) a publicat, aproape în egală măsură, şi romane, şi volume de proză scurtă, situaţie rar întîlnită la scriitorii români contemporani. În excelenta sa cronică din România literară de acum cîteva numere, Marius Miheţ porneşte chiar de la premisa că cele patru povestiri ale acestui volum – toate narate la persoana întîi de un protagonist scriitor –, ar fi putut alcătui un roman pe care autorul e posibil să-l fi abandonat din lipsă de coeziune, oferind în schimb textelor „o aparentă autonomie să fuzioneze într-un plan conceptual, orientat în jurul pîndei şi a seducţiei“. Marius Miheţ judecă împreună prozele şi le interpretează drept patru variaţiuni pe tema singurătăţii (a evaziunii, a sinuciderii, a prieteniei, şi încă una de ordin oniric), fiecare povestire fiind văzută ca „parte din aceeaşi respiraţie a ratării, testimonii ale eşecului singurătăţii“ şi avînd inclusiv cîte un substrat politizant. Perspectiva lui Marius Miheţ este nu doar coerentă şi convingătoare, dar şi foarte frumoasă – drept pentru care îmi mărturisesc aici invidia colegială –, însă lectura mea, fără să ignore sugestia grilei acestui „sindrom Robinson“ (prezentat de personajul scriitor drept o manevră existenţială de căutare şi prezervare a singurătăţii), s-a ţinut mai aproape de convenţiile narative şi de micul univers uman al fiecărui text în parte.
În povestirea „O bătaie în uşă“, un bărbat misterios, călătorind foarte light, se refugiază, în extrasezon şi pentru numai trei zile, pe o insulă grecească, unde se cazează la o femeie taciturnă, aproape neprimitoare. Bărbatul, care este totodată şi naratorul, nu spune despre sine decît că se află în căutarea liniştii şi a odihnei („vreau să tac, să zac, să savurez eliminarea oboselii străvechi prin toţi porii, atom cu atom, să urmăresc cum calmul balsamic îmi inundă muşchii şi creierul“); nu ne spune de unde vine, nici unde se duce, pare că îi convine indispoziţia comunicativă a gazdei, deşi e foarte atent la orice mişcare. Siesta (ori supravegherea) lui de pe malul mării este tulburată de apariţia unei adolescente gravide, care poartă acelaşi nume cu al gazdei, cu care se tatonează încă de la început printr-un joc de tăceri şi priviri. Situaţia îl face deosebit de curios cu privire la relaţia dintre cele două femei, apoi, pe măsură ce cotrobăie prin casă în absenţa lor, îl intrigă de-a binelea. În penultima zi a şederii, fata îl invită să înoate împreună (imaginea ei de nimfetă-sirenă-gravidă este tulburătoare – vezi şi fragmentul de mai jos) şi cei doi se apropie pînă în punctul cînd, în mod inexplicabil şi neverosimil, naratorul îşi abandonează relatarea. Finalul introduce însă o intrigă politică, dar şi sugestia unei posibile fantazări, ducînd astfel povestirea într-o zonă ambiguă, de unde nu ne rămîne nouă, cititorilor, decît să speculăm cu privire la onestitatea sau autenticitatea naratorului.
Din nefericire, această foarte bună povestire (precum şi celelalte) prezintă nenumărate neglijenţe stilistice, cea mai importantă fiind inversarea sau alternarea total confuză a timpilor naraţiunii („Eşti cumva terorist? se interesă Eleni. (…) Am rîs…“ – s.m.), uneori şi în aceeaşi frază, dînd concordanţa temporală peste cap („Sunasem la poartă pentru că mi-a plăcut poziţia stingheră a casei.“ – s.m.) şi făcînd acordul greşit cu pronumele demonstrativ („i-am întîlnit la acest final...“ – s.m.). Suita de neglijenţe comise de Radu Mareş vine din faptul că perfectul simplu, timp narativ prin excelenţă, exclude cazul naratorului protagonist a cărui relatare la persoana întîi cere automat, ca timpi ai naraţiunii, ori perfectul compus, ori prezentul. Corect ar fi fost aşa: „Eşti cumva terorist? s-a interesat Eleni. (…) Am rîs…“; „Sunasem la poartă pentru că-mi plăcuse poziţia stingheră a casei.“ şi „i-am întîlnit la acel final...“ (Ştiu, sînt cît se poate de nesuferit insistînd, a nu ştiu cîta oară, pe aceste chestiuni, dar o fac din exasperarea faptului că nimeni, nici scriitorii, nici redactorii de carte de la noi nu par să cunoască aceste reguli narative elementare, care se învaţă în primul an de liceu.)
În povestirea „Sindromul Robinson“, un scriitor însingurat, retras la munte într-un bordei, pentru a face corectura finală a unui manuscris, se bucură doar de prezenţa şi de poveştile pădurarului. La un moment dat, salvează, dintr-un automobil blocat între troiene, o ţigăncuşă căzută deja în inconştienţă din cauza gazelor eliberate în interiorul maşinii de eşapamentul astupat cu zăpadă. Ţigăncuşa – speriată şi purtînd urmele unui abuz fizic, pare fugită de acasă – este descrisă ca un amestec de copilă şi femeie (un fel de nimfetă-ielă-rănită), iar bărbatul o aduce în bordei şi o urmăreşte tulburat, încercînd să se obişnuiască cu prezenţa ei nocturnă în propria cameră. Povestirea este, de fapt, o suită de însemnări din jurnalul scriitorului, iar atmosfera de recluziune forestier-hibernală, precum şi predispoziţia la introspecţie şi fantazare a protagonistului creează, din nou, premisele unei relatări necreditabile, care ar fi putut la fel de bine să se întîmple în imaginaţia lui afectată de izolare.
„Antimetafizica“ este construită ca un fel de corolar kafkian pe tema sinuciderii: un intelectual pus de fiica emigrată în State să vîndă biblioteca ce conţine inclusiv rarităţi bibliofile, constrîns aşadar să-şi lichideze trecutul şi identitatea, îi oferă prietenului său scriitor (nu înainte de a-l întreba dacă-şi aminteşte finalul „Coloniei penitenciare“), ca gest de adio, o ediţie princeps a cărţii tehnice referitoare la procedeul gazării condamnaţilor la moarte. Ultima proză şi cea mai întinsă, „Linii şi cercuri“, este o poveste spusă la mîna a doua de un scriitor căruia i-a fost încredinţată – o convenţie perfect inutilă şi chiar neverosimilă, dată fiind natura şi stilistica textului. Irina, ajunsă acum patroană de restaurant în Italia, şi-a trăit tinereţea de arhitect în comunism. Fată de ştab, Irina întreţine încă din copilărie o relaţie de prietenie cu homosexualul Doru, apoi şi cu etern pretendentul Iulian, jucînd la rîndul ei un rol de nimfetă-liceană în faţa unui profesor meditator, căruia îi oferă virginitatea ca pe o recompensă pentru admiterea la facultate, înainte de a se îndrăgosti de cineva cu datele unui posibil spion/terorist. Povestirea dezvoltă un plan narativ cu mai multe niveluri: de familie, erotic, politic (mi-a amintit de Pupa Russa a lui Gheorghe Crăciun), dar nu mi se pare suficient calibrată şi închegată, lasă destule lucruri netratate. Tot Marius Miheţ, mai bun cunoscător decît mine al operei lui Radu Mareş, identifică aici un personaj migrat dintr-un roman mai vechi al lui Radu Mareş, ceea ce ar susţine ipoteza că această povestire ar fi o piesă dintr-un mozaic mai complex.
Un volum de povestiri ce oferă lucruri interesante, dar care putea fi mult mai bun.
Extras:
„«Hai cu mine», a încheiat, scoţîndu-şi dintr-o mişcare rochia peste cap. Aşa a început. Reţin siguranţa ei absolută din tot ce-mi spunea şi ce făcea, siguranţa celui care ştie perfect că nu va fi contrazis. Şi de altfel nici nu-mi oferi pentru asta răgazul, luînd-o înainte pe trepte spre debarcader, unde intră în apă fără a mai privi în urmă. După scufundarea din prima zi şi după bălăceala de răcorire de dimineaţă, era prima oară cînd o vedeam înotînd. Înaintă cu o uşurinţă şi o viteză care arătau că burta n-o încurcă deloc, cum îi imaginasem eu, şi n-a fost simplu să mă ţin de ea. Am bănuit-o iniţial, că o face demonstrativ şi m-am şi amuzat accelerînd cu gîndul că o vom tăia spre larg într-o cursă de viteză spre Africa. Nu-i păsa de mine însă, mi-am dat seama mai tîrziu. Nu era dintre cei care fac pauze cînd sînt în cuplu, în larg, se aşteaptă unul pe celălalt, stau pe loc şi discută. Nu ţinea nici să înotăm alături. Ce era la ea era poftă pură, plăcerea gratuită, explozivă şi care se dispersează de orice altceva, aşa că m-am ţinut la distanţă, lăsînd-o în pace, pentru că – se vedea perfect – n-are nevoie de ajutor. Şi de data asta plonjă, dispăru pur şi simplu la o sută, două de metri în faţa mea şi părea a fi plăcerea ei secretă la care nu era dispusă să renunţe. Reveni însă la suprafaţă după un timp rezonabil, fără să-mi mai dea emoţii, apoi dispăru iarăşi, şi încă o dată. De fiecare dată pornea mai departe zgomotos, lovind apa cu picioarele şi braţele, într-un roi de stropi şi părea a fi şi o altă demonstraţie pentru mine, cu toate că mai importante cred că erau aceeaşi dezlănţuire, aceeaşi ardere a energiei într-o cheltuire necontrolată de nimic. Ţărmul de est nu mă ispitise pînă atunci să-l explorez, perspectiva într-acolo fiind închisă de stînca pe care era cocoţată casa celor două Eleni, şi nici nu încercasem s-o ocolesc. De la cîteva sute de metri în larg, perisajul se deschidea frumos în adîncime pînă spre cimitir, primele case de la strada litoralului şi portul aflat cam la trei kilometri. Golful minuscul şi debarcaderul erau abia sesizabile de departe şi la fel era şi scobitura de pe reversul aceleiaşi stînci. Într-acolo se îndrepta Eleni pe neaşteptate şi, docil, am imitat-o.” (fragment din povestirea „O bătaie în uşă”)