Nikolai Sablin: Memoriile care nu puteau rămîne nescrise

● Nikolai Vasilievici Sablin, Călătoria prin Eldorado. Zece ani în lagărele sovietice, volum editat de Vadim Guzun, Editura Corint, București 2018, 538 de pagini, opt pagini cu ilustrații, indice de nume, locuri, lagăre și închisori. 

Uneori, manualele de istorie sînt prea abstracte. Citim în ele, de exemplu, că agenții serviciilor secrete sovietice se infiltraseră prin București și prin țară imediat ce drumul le-a fost deschis de Armata Roșie. Și mai departe? Ce au făcut, cum au acționat, pe cine au urmărit? Povestea rămîne întrucîtva neterminată.

Asta dacă nu ar exista mărturiile directe. Ele fac lumină acolo unde domină penumbra generalizărilor care au uitat de unde au pornit. Este și cazul volumului autobiografic al lui Nikolai Vasilievici Sablin, republicat recent în românește. Sablin s-a refugiat din Rusia devenită bolșevică în România, care în perioada interbelică încă rezista expansiunii Moscovei. De aici, din București, între Crăciunul și Revelionul anului 1944, a fost „extras“ de NKVD – și episodul la concret e relatat în carte – și plimbat timp de zece ani prin cîteva lagăre sovietice. Ce au avut cu el? Nici măcar autorul nu a aflat, pentru că la un moment dat, spre sfîrșitul detenției, a fost achitat de însăși mascarada de justiție sovietică. Nu reiese că l-au luat cu japca din România nici măcar din răzbunare – pentru că a devenit la București liderul pro-monarhiștilor ruși, sau pentru că a slujit în regimul țarist sau pentru că a fugit din țara natală cînd s-a schimbat regimul. L au luat aparent preventiv, pe principiul „Lasă, că a făcut el ceva, vedem noi mai tîrziu ce anume, acum îl punem deocamdată cîțiva ani la poprire“.

Memoriile lui Sablin sînt pline de acele mici întîmplări sau relatări încărcate de mari semnificații. Nu mă întind. La arestare, și-a luat un sul de hîrtie igienică. Ofițerul NKVD i l-a confiscat ca să-și facă țigări. În lagăr, ca și în afara lui, în Rusia aparent liberă, apăreau, periodic, penurii ciudate. De pildă, de nasturi. În URSS nu mai erau nasturi, care ajungeau astfel mare monedă de schimb. Rezolvarea penuriilor era la rîndul ei spectaculoasă. Dispăruseră ciorapii de mai multă vreme, și cînd „au băgat“, au adus în lagărul de bărbați numai ciorapi de copii. După moartea lui Stalin, în același lagăr de deținuți bărbați, au făcut în premieră un magazin. Singurul articol care s-a găsit aici multă vreme au fost prezervativele. Un semn vrut probabil puternic, de destindere și liberalizare, după moartea crudului dictator. Sînt apoi lungi capitole – memorii în memorii – în care Sablin face dovada talentului de scriitor. Și anume cele în care „îi dă stiloul“ prietenul său, pitorescul personaj Afanasi Ivanovici Buțenko de Beloțerkovski. Acesta povestește spumos și ironic cum studia el la Paris decăderea societății occidentale, în calitate de oficial sovietic, dar pe banii „mujicilor care construiau victorioși acasă socialismul“.

Sablin avea deja peste 70 de ani cînd a trăit aceste întîmplări. Memoriile și le-a scris cînd s-a întors acasă, la București, preluat fiind de serviciile de urmărire de aici. Povestea memoriilor este și ea plină de miez pentru că din cauza lor a fost arestat din nou și pînă la urmă a și murit, în detenția secundară din România. Deși știa ce face, deși îl avertizaseră soția și unii cunoscuți, deși știa probabil că riscă o nouă întemnițare, Sablin nu s-a putut abține să scrie. E un tîlc dublu aici. Social și istoric, adevărul cumva tot iese la suprafață. Sînt pori ai societății care respiră, oricît de închisă și represivă ar părea aceasta. Nu știi cum și nu știi unde, adevărul se spune. Te trezești cu el, chiar și după 60 de ani, cum a fost cazul cu memoriile lui Sablin – dezgropate din arhive de neobositul cercetător Vadim Guzun. Apoi e vorba și de o urgență personală, umană. Sablin nu putea să nu scrie. Și-a înfrînt instinctul de conservare, care îi spunea probabil să înceteze, altfel riscă să plonjeze din nou în mizeria închisorii, și încă la o vîrstă și mai înaintată, cînd mai indicat e să stai cuminte și să îți vezi de beteșuguri. Dar memoriile acestea îl defineau pe el ca om și ca persoană – și nu a putut renunța la ele. Scriitorii se alintă spunînd că nu pot trăi fără să scrie, că ar exploda. Dar pînă la explozie, cîți ar merge la închisoare? 

Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.