Nicăieri nu ești mai străin decît la tine acasă

24 februarie 2011   Carte

În prea laconica, dar suculenta sa carte de evocări, Cum ar arăta viaţa fără fotografie (volumul I dintr-un interviu de un cristian) apărută nu de mult la Casa de Pariuri Literare, Ion Cucu, fotoportretistul scriitorimii române din ultima jumătate de veac, relatează o scenă cu dichis pentru psihologia lui Marin Preda. Venit la autorul Moromeţilor „prin 1963“ să-l capaciteze pentru un reportaj al Scînteii tineretului la Siliştea-Gumeşti, Ion Cucu primeşte acceptul lui Marin Preda, dar condiţionat: „neapărat într-o maşină de culoare neagră“, vreo Volgă sau Pobedă a partidului, prin care „să impresioneze vizual lumea satului său natal“. Iar fotoreporterul de atunci glosează acum: „Cînd vorbeşti de Marin Preda, poţi trece în cont şi astfel de capricii“. 

Ei bine, citind cartea de mărturii a lui Sorin Preda  Moromeţii, ultimul capitol, am înţeles cu stupoare că relaţia dintre Marin Preda şi lumea siliştenilor săi e departe de-a fi fost una de duioasă, reciprocă, mîndră recunoştinţă, precum cea dintre ochii retrospectivului Nică (Ion Creangă) şi apele „Ozanei frumos curgătoare“. Cu totul dimpotrivă: între firavul, debilul, bolnăviciosul, miopul băiat al lui Tudor Călăraşu-Moromete, slăbănogul alterat de malarie, care era dus cu căruţa (nu pe jos!) la cosit, de care rîdea tot satul că, tot citind pe drum, s-a ciocnit de un stîlp (scenă relatată sarcastic aici, în repetate rînduri, cu sadică ricanare, menită să te des-fiinţeze pe vecie în cuprinsul comunităţii rurale) – şi valorile ancestrale ale siliştenilor (suciţi, mucaliţi, înţepăcioşi, piezişi la fire şi degrabă stuchitori) se instaurează implacabil şi ireversibil o distanţă plină de neîncredere prepuielnică. 

Odată apărut şi extaziind lumea literară, romanul Moromeţii nu le place siliştenilor. „Ştiu că se uitau chiondorîş la Marin. Orice ar fi făcut Marin, tot nu era bine“ – spune Ilinca Baltac (1920-1995), sora scriitorului şi a lui Alexandru (Sae). „La ore – declară semeţ Stan Burcea, modelul lui Ţugurlan – eram mai deştept decît a’lu’ Călăraşu T. Marin, cu care am fost coleg de clasă.“ Învăţătorul şi preotul satului, primii care au citit Moromeţii, „n-au înţeles mai nimic: nume inversate, fapte petrecute aiurea, nu la ei în sat“ – îşi aminteşte Minică Roşu, „cel mai bun prieten din copilărie“.

De unde „ura şi dispreţul siliştenilor“ faţă de Marin Preda? întreabă excedat Sorin, nepotul de frate. „Le venea chiar atît de greu să accepte că din rîndurile lor s-a ridicat un mare scriitor?“ La care Ştefan Baltac, fiul Ilincăi şi, deci, alt nepot al scriitorului, rezumă perfect: „Marin era deosebit de ei toţi şi asta nu le convenea. De mic copil era mai retras, mai tăcut, cu cartea în mînă (...) Toată lumea din sat vedea în el un tîmpit, un zăpăcit fără pereche, în sensul că era altfel decît toţi ceilalţi din sat... Ca fiu de ţăran, trebuia să ai forţă să lucrezi pămîntul.“ Aşa cum ducea Achim în dinţi, pe scara de la şopru, sacul de 50 de kilograme. 

În fine, o scenă definitorie apare la p. 130, în relatarea lui Nicu’ a’ lu’ Călin Dogaru, fost coleg de clasă. Îndrăznesc să cred că în această măruntă amintire de ludic infantil pot fi citite în filigran temperamentul omului, ambiţiile scriitorului şi destinul  editorului. Marin era un retras, un răsucit, „nu-i scoteai vorbele decît cu cleştele din gură“. Dar „cînd rîdea, te molipsea, parcă era un ied şi-i sticleau ochii în cap de bucurie“. 

Acum vine scena cu schepsis acaparant pentru toţi cei care (cu sau fără freudism!) ştiu ce va să zică jocurile băieţeşti ale copilăriei: „Pe Marin îl prindeau repede şi, după ce lua el ciomagul de coadă, se învîrtea după noi, poticnindu-se ca o oaie, pînă ce ameţea şi nu mai înhăţa pe nimeni. Uneori fugea ce fugea, apoi sta pitit pe după colţul şcolii şi te aştepta să dai buzna peste el, din goană. Atunci te atingea zdravăn, pînă la lacrimi, iar el, aruncînd ciomagul, spunea după aceea: «Dă-l în mă-sa de joc! M-am săturat de el. N-are nici un chichirez»“. 

Orice viitoare analiză a psihologiei moromeţiene cred că ar trebui să plece de aici. Mai multe nu scriu, fiindcă nu mi-ar ajunge şapte mii de semne. 

Despre mîndria excesivă a siliştenilor vorbeşte Elena Preda („se cred cu toţii persoane importante“). Pe Tudor Călăraşu e de-ajuns să-l vezi cum răspunde onctuos la salut („Bună să-ţi fie inima“), după care adaugă iute în barbă „Pă mă-ta de chior“. („Nu era om rău şi cu ranchiună“ – scrie Sorin Preda. „Era doar cu vorba în două ape.“) Despre Eta Wexler e de ajuns să aflăm că i-a adus soacrei o pereche de pantofi cu toc, cu care tot să spargă nuci biata batrînă, necum să meargă. Cît despre Marin, el apare-n scrisori ca un Yahveh necruţător („acest Lascăr era un porc, un individ josnic care stimula în clasă turnătoria... L-aş scuipa între ochi, aşa bătrîn cum ar fi el“, 1965, p. 37), apoi, la Sînziana Pop, „caustic, chiar jignitor, dar numai cu cei pe care-i dispreţuia, adică majoritatea «creatorilor» aflaţi în vremea aceea la Mogoşoaia“, fără noroc la prieteni – spune Elena Preda – „ciufut cu cine nu trebuia şi confesiv, la fel (avea momente de tandreţe şi afecţiune cînd te aşteptai mai puţin“) şi speriat pînă tîrziu – spune Marinică, alt nepot de frate – nu de alde Petru Popescu, ci de posibila revenire a lui Petru Dumitriu în lumea literară bucureşteană: „Vine ăla şi ne rade pe toţi“.

Cel mai mult m-au tulburat reticenţele faţă de capodopera lui Stere Gulea, după mine cea mai convingătoare ecranizare a literelor române. Sae Preda e de-a dreptul chichiricios, ahotnic să decupeze cu ochii găurile din ţesătură, necum întregul ei: „Ce nu mi-a plăcut a fost plecarea la cîmp, dimineaţa. Lumina difuză din zori şi cîntatul cocoşilor erau foarte reale, dar şirul ăla de căruţe, una după alta, ca la «Cîntarea României», era fals de la un capăt la altul“. Să pui ororile kitsch ale festivalului ceauşist lîngă frumuseţea crudă, întru nimic idilică, a viziunii lui Stere Gulea e-o rea-credinţă... tipică locului. Ce-i drept, omul îşi spală numaidecît păcatul, cînd îşi contrazice fiul – căruia i s-a părut forţat, în film, dormitul grămadă, pe prispă, al întregii familii: „De ce să ţi se pară forţat? Aşa se dormea vara, pe prispă. Pe  mine nu m-a deranjat scena. Doar că în realitate prispa era mai lungă şi se dormea cel mult doi laolaltă, corespunzător vîrstelor – mama cu un copil, tata cu un băiat şi aşa mai departe. Comparativ cu filmul, la noi în familie treaba cu dormitul pe prispă era mai frumoasă“. 

Regret că joi, 10 februarie, nu am ajuns la Muzeul Ţăranului, cînd minunăţia sa Victor Rebengiuc a fost sărbătorit la 78 de ani şi unde era programat filmul lui Stere Gulea. L-am urmărit, în schimb, pe acest uluitor aliaj de Bologa-Tipătescu-Caliban-Bubnov-Scatiu-Pampon-Moromete sîmbătă, 29 ianuarie, la premiera lui Andrei Şerban de la „Bulandra“, în rolul lui Matvei Semionovici Şabelski din Ivanov-ul lui Cehov – şi l-am aplaudat literalmente în extaz, inclusiv la scenă deschisă. Ce octogenar mai joacă, Dumnezeule mare, astăzi, la noi, cu atîta sfîntă frenezie?!? Bucuros ca un copil intrat pentru prima dată în valurile mării, Rebengiuc umple magica scenă de la Icoanei la fel de copleşitor precum Caragiu în Azilul de noapte. Bătrîn pungaş, poltron hedonist, crai de ocazie, conte scăpătat, Şabelski-ul lui te farmecă şi agasează, te încruntă şi  contaminează în egală măsură leit ca-n Moromete. 

Nu mă las. Revin.

Dan C. Mihăilescu este critic literar. Recent, a coordonat volumul colectiv Cărţile care ne-au făcut oameni la Editura Humanitas, 2010.

Mai multe