Nevinovată plîngere de milă

Anul acesta, în martie, am publicat în România literară un sfios, dar hotărît, lamento („Suavă înlănţuire de orori“) pe tema amarului destin al criticului literar obligat să-şi cîştige pîinea ca vidanjă a mizeriilor hiperetalate de literatura la zi, de la noi şi de aiurea. O literatură alergică la normalitate, la tot ce ţine de firescul sentimentelor, valorile tradiţionale, patrimoniul psihosocial, pe scurt: de suflet şi forţă reflexivă – şi aprig nesăţioasă întru slujirea cultului devianţei: erezie, abjecţie, patologic. Unde întorci pagina, dai de copii abuzaţi, sinucigaşi, felaţii, lesbianism, fetişism, narcomanie, alcoolism, transsexualitate, demonism, necrofilie. 

Cînd ai, de peste zece ani, obligaţia să citeşti cel puţin o carte pe zi, dînd seama public de efectele lecturii, faptul că în doar cîteva luni ţi-e dat să treci din homosexualitatea lui Gide şi Tennessee Williams în diabolicul arhitecturant ce încrîncenează lectura unui roman precum Hawksmoor, de Peter Ackroyd, înotînd prin mîzga profanatoare din Mutilare-a lui Dan Stanca, torţionările din Ochiul şi pulberea, de Liviu Bârsan, suita bestială, cu violuri în lanţ şi dezvirginări cu degetul din Ana Maria şi îngerii lui Radu Aldulescu, sexualitatea debordantă a unui Hanif Kureishi (Am ceva să-ţi spun), îndelung degustător de Henry Miller, cadrele misofile, surfilate înnebunitor, din Tăiţei chinezeşti, de Ma Jian, sau Rădăcina de bucsau a lui O. Nimigean, ca să nu mai spun de grozăviile lui Stephen King petrecute în latrine ori pe plajă, cu fantome debusolate şi pisici asasine (La asfinţit) – apoi asta numai plăcere nu e! 

Să vă mai spun cum se adaugă la cele citate muntele de zgură al memoriilor lui Adrian Marino, cazanul de smoală care este dosarul de Securitate al lui Dorin Tudoran (Eu, fiul lor) şi cărţi precum Zaira, de Cătălin Dorian Florescu, Planul infinit, de Isabel Allende, Mesagerii ploii, de Ismail Kadare, Firesc, de Petru Cimpoeşu, Scotch, de Ioana Bradea, Poemele secretarei, de Ştefania Mihalache şi încă vreo zece romane cumplite, unde numai de tihnă şi alinturi autumnale n-ai parte?!? Şi că, într-un aşa context, Funeralii fericite, de Adrian Lustig, m-a fericit prin colecţia sa de gaguri şampanizate (împletind comicul de replică şi situaţie cu cel de caracter, într-un savuros amestec de Amélie Poulain, Titanic vals şi Două loturi)!? 

Văzînd că astfel de crize mă încearcă periodic, mi-am spus că, poate, la urma urmei răul o fi, în egală măsură, şi înlăuntrul aşteptărilor mele. În ce-ul care se îndreaptă somnambulic spre dizgraţiosul hipnotizant. Pe de altă parte, cred că oricine dintre domniile voastre mă va contrazice la iuţeală cu o grămadă de lecturi euforizante. E drept că pînă şi mie mi se mai întîmplă astfel de surprize (mai ales cu opurile motivaţionale). Oricum ar fi, nu pot nega disparitatea flagrantă şi hărţuitoare dintre cărţile aducătoare de linişte şi invazia mizerabilismului. 

O invazie despre care, ce-i drept, am scris în ultimul deceniu pînă la saţietate şi ridicol, astfel încît risc să devin omul unei fixaţii. Or, eu cred că... am ceva mai multe! 

„Încearcă şi tu să vorbeşti o perioadă numai de chestiile plăcute!“ mi-a spus un prieten expert în gîndirea pozitivă şi mare duşman al masochismului mioritic. Iată de ce mă precipit să-mi fac publice bucuriile estetice din ultima vreme. 

Ele încep cu eleganta, boiereasca etalare de sine care este Amor intellectualis, romanul de formare a personalităţii acestui rafinat degustător de psihologii (şi situaţii) alambicate: Ion Vianu. Poate cea mai spectaculoasă irumpere – dinspre interbelic – în lumea literelor noastre, de vreo 15 ani încoace, după cum îmi tot spune(a) Tania Radu, iar eu, nătîng şi răzbunător, ezitam s-o cred. (De ce răzbunător? Ion Vianu, căruia i-am recenzat cu însufleţire în 1994 „amintirile în dialog“ cu Matei Călinescu, m-a încruntat iremediabil acum cîţiva ani, atacîndu-mă pentru, vezi Doamne, homofobie, detectînd în scrierile mele referinţe apte să intre într-un eventual decalog talibanic pe malurile Dîmboviţei! Tiens, tiens! Şi uite-aşa se face că nu i-am citit nici Investigaţiile mateine, nici Caietele lui Ozias...). 

Nu că m-aş descrunta neapărat acum, însă trebuie să recunosc: mai rar aşa îmbăiere căftănită ca în acest „roman al unei educaţii“, cu subtile trimiteri la psihanaliza „tatălui castrator“, cu sincerităţi uneori crude, incomode dezvăluiri de sine şi captivante aliaje de boemă dionisiacă pe canava apolinică (pe care le avea, bine camuflate, şi aulicul goetheean Tudor Vianu, cel care consuna la tumultuoasele frenezii barbiene şi care, ajuns în India, nota cu fervoare în Jurnal că „în biblioteca universitară din Bombay zboară rîndunele...“!). După ce voi recupera handicapul bibliografic, promit să revin. 

Urmează seara de 16 septembrie crt., cînd am văzut filmul lui Radu Muntean Marţi, după Crăciun, care m-a căpiat, pur şi simplu, de plăcere. Mă rog, accept oricîte castane din partea amicilor care, în faţa sălbaticului meu veleitarism cinematografic, m-au acuzat că n-am văzut nici Boogie, nici Hîrtia va fi albastră şi că tot aşa m-am extaziat infantil anul trecut, cînd mi-am vărsat în Idei în dialog admiraţia pentru (atunci, dramaturgul) Mimi Brănescu, după ce omul făcea de multă vreme săli pline la Teatrul ACT. Şi ce? N-am şi eu dreptul să mă bucur copilăreşte? Musai să intru-n toga şi coturnii specialistului firoscos, ca să spun că tăcerile lui Brănescu sînt (adică spun) cît grimasele lui Robert de Niro şi că figura lui semnifică tot atîta cît excepţionalul body language (a.l.ş. dixit) al lui Dragoş Bucur din Poliţist, adjectiv? Gata spaţiul. 

Dar dacă tot m-am pornit, revin joia viitoare. Vezi dumneata că, precum Catindatului din D’ale carnavalului, în interval de conversaţie mi-a trecut durerea de măsea... fie ea şi nevinovată. 

Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte a sa este Despre Cioran şi fascinaţia nebuniei, Editura Humanitas, 2010.