Nemesis

● Philip Roth, Nemesis, traducere din limba engleză de Radu Pavel Gheo, Colecţia „Biblioteca Polirom“, Editura Polirom, 2011. 

În calitate de zeiţă a răzbunării, Nemesis se ocupa cu echilibrul între fericirea şi nenorocirile din vieţile bieţilor oameni. Misiune grea, aş zice eu, şi cam urîţică. Ea poate trece drept justiţie divină, dar, ca „implementare“, e rudă bună cu tragedia, cu ironia sorţii sau cu absurdul. Sau cu toate trei laolaltă, ca în acest recent roman al lui Philip Roth, unde un om bun ajunge să fie împovărat de „bunătatea lui fermă şi naturală“. 

Sîntem în vara lui 1944. Lumea se îndeletniceşte în general cu războiul, dar noi ne aflăm în cartierul evreiesc din Newark (pe lîngă New Jersey), unde, pe un teren de joacă, mai mulţi copii îşi văd de meciul lor de softball, sub supravegherea „domnului Cantor“ (un june profesor de sport adorat de toată puştimea pentru fibra lui atletică, blîndeţea relaxată şi siguranţa de sine). Aici e cald, bine şi pace. După care, brusc, va fi curată catastrofă: o epidemie de poliomielită (boală misterioasă, la vremea aceea) schilodeşte tot ce întîlneşte mai copilăros şi mai nevinovat în Newark. Domnul Cantor îi caută de vină lui Dumnezeu (ce-ar fi putut El să demonstreze cu acest virus?), apoi, cum povestea devine tot mai complicată, se învinovăţeşte pe sine însuşi şi ia imediat măsuri – unele drastice, pe linia schilodirilor sufleteşti. 

Într-un fel, poliomielita lui Philip Roth e opusul ciumei lui Camus: nu e alegorică şi generală, ci concretă şi personală; şi nu foloseşte parabola pentru a judeca istoria mare, ci porneşte de la un accident al istoriei mărunte pentru a te aduce, cu un ciudat duh al blîndeţii, la o discuţie despre raţiunile sufletului. O discuţie înspre care proza lui Roth urcă lin, ca o rampă pentru persoanele în scaun cu rotile.