„Ne putem simți în exil, din motive diferite, în propria patrie“ – interviu cu Laura T. ILEA

7 noiembrie 2018   Carte

După un roman şi un volum de proză scurtă publicate în Franţa la editura L’Harmattan, noul roman al prozatoarei Laura T. Ilea, Cartografia lumii de dincolo, a apărut anul acesta la Editura Humanitas. 

V-aş propune să începem discuția noastră cu un quiz asupra titlului cărții: Cartografia lumii de dincolo. Dacă ar fi să alegeți din aceste patru semnificații legate de ideea de voiaj, pe care le-aţi prefera și în ce ordine: călătorie, periplu, odisee, traversare?

Le-aș alege în ordinea următoare: în primul rînd traversare, pentru că aceasta implică imediat ideea celor două extremități de traversat – două spații care în principiu se exclud, dar care trebuie să-și găsească un numitor comun. Apoi aș alege călătoria, pentru nonșalanța termenului. Voiajul presupune și această formă de deresponsabilizare specifică oricărei călătorii, momentului în care aruncăm în urmă greutatea vieții noastre de zi cu zi și ne îndreptăm, dezgoliți și lejeri, înspre noi spații de explorat. Apoi l-aș numi odisee pentru că, bănuiesc, un voiaj presupune inevitabil și acest gest viguros de cucerire a unui nou spațiu, chiar cu prețul de a-ți lăsa acolo pielea, iluziile și amintirile, cum i s-a întîmplat desigur celui de la care provine acest nume. Și, nu în cele din urmă, periplu, adică încercuire, revenire uneori obsesivă asupra acelorași curiozități, repere, redefinire, replonjare.

De unde nevoia scrierii acestui roman pe care îl calificaţi, în primă instanță, drept traversare?

De la traversarea însăși. Eu însămi am traversat spații divergente în decursul a douăzeci de ani. Însă romanul nu e neapărat o biografie. El presupune în egală măsură traversările succesive ale mai multor personaje: traversări spațiale pentru că frontierele devin poroase, traversări între arhaic și futurist, între viață și încercarea de domesticire a morții, între barbarie și civilizație și invers, între aparenta civilizație și barbarie.

Cred, așadar, că romanul s-a născut din nevoia imperioasă pe care am resimțit-o la cîțiva ani de la aterizarea pe continentul american – în Canada, patria mea de adopție – de a îmi inventa una, dacă nu mai multe vieți paralele. De a afla ce s ar fi întîmplat dacă… dacă m-aș fi urcat pe un vapor într-o bună zi, ca personajul Daria, bunica Amaliei, și mi-aș fi condus viața după premoniții, prohibiții, iubiri care schimbă destinul, basme ale tinereții fără bătrînețe care, odată trecută frontiera înapoi, în trecut, aduc deza­gregarea și colapsul memoriei. Dacă m aș fi pus în pielea Anei Aman, cea care perpetua mitice rețete ale întineririi și se opunea cu vehemență chirurgiei plastice, și care a înfruntat-o, la fel de mitic, pe președinta consiliului științelor, obsedată, precum sonatul ei soț, de doctrina nemuririi în veac a ideologiei în care credeau. Ce s-ar fi întîmplat dacă m-aș fi pus în pielea lui Johannes Müller, un german de origine română care conduce un institut de geriatrie la Aachen și care vrea să-și inițieze pacienții în turismul ludic, dar și atroce al morții. Iată, așadar, cîteva personaje care sînt urmărite de ideea tinereții fără bătrînețe, fie prin proiectele lor extravagante, fie prin dorința de a lărgi limitele lumii vizibile înspre cartografierea lumii de dincolo.

Romanul este dominat de figura Amaliei. Este această fată care vine dintr-un sat transilvănean, traversînd meridianele, o dezrădăcinată?

Nu, nu cred că este o dezrădăcinată. La fel de dezrădăcinată părea a fi și în satul ei de la poalele muntelui Găina unde supraviețuise un ritual arhaic de măritiș. Ritualul pe care îl descriu acolo nu e decît tangențial românesc – romanul meu nu e un studiu de etnografie. El e împrumutat din stepele Asiei, dar ceea ce mă interesează, prin violența lui, este de a pune în evidență faptul că ne putem simți la fel de nefamiliari într-o lume care aparent pare familiară. Că ne putem simți în exil, din motive diferite, în propria patrie. Și că aceasta este o condiție pe care nu se poate să nu o simțim de-a lungul vieții. Fie că sîntem confortabili, fie că ne aflăm într-o situație care adîncește și mai mult acest aspect fundamental al condiției umane – odiseea recuperării de sine trece uneori, inevitabil, prin ani de rătăciri departe de casă.

Odiseu, pentru că tot am vorbit de el la început, nu era un dezrădăcinat. Era un om care fusese condus prin forța destinului înspre un război care nu îi aparținea sau care îl privea doar prin apartenența la neamul grec. După care, pentru a-și recăpăta Ithaca natală, are nevoie de explorarea lumii de aici și a celei de dincolo, de rătăciri, ciclopi, Circe, Calypso și sirene-harpii, pentru a ajunge în sfîrșit acasă. Eu nu vorbesc despre dezrădăcinare, ci despre călătorie.

Și asta îmi vine poate de la exploratorii spațiului pe care am învățat să-i iubesc în America și pentru care călătoria reprezintă o stare de a fi și nu o pierdere de sine: Dany Laferrière în Enigma întoarcerii, unde recuperarea memoriei tatălui se face prin voiajul mai întîi prin ținuturile înghețate ale Canadei, iar apoi prin cele sufocante ale Haitiului. Catherine Mavrikakis, care în Balada lui Ali Baba poartă urna tatălui mort pînă în sudul Statelor Unite, la Key West. Să nu mai vorbim de Jack Kerouac, care apare în mod explicit în carte. De Divisadero al lui Michael Ondaatje, de Palatul lunii al lui Paul Auster, care se termină cu o străbatere a Americii de la est la vest, aparent fără un motiv anume.

Asta am învățat cred pe continentul american: că nu există cunoaștere, întoarcere în trecut sau proiecție în viitor fără mișcare. De aceea personajele mele sînt mereu în mișcare. Deci, pentru a răspunde la întrebare, nu, nu e vorba de dezrădăcinare.

Vă propun să ne oprim la personajul Johannes Müller. Ce ne puteţi spune despre utopia acestui om?

Utopia acestui om este cea de a-i iniția pe cei care se prezintă la institutul lui în tainele morții. În afara misteriilor mai vechi, a religiilor mai noi și a misticismelor dintotdeauna, nu există prea multe căi de inițiere în aceste taine, în lumea în care trăim. E ușor de vorbit despre laicitate sau despre proiecțiile pozitiviste ale lui Yuval Noah Harari atunci cînd vorbește despre dreptul la nemurire, cît se poate de tehnologic, specific vremii noastre. Laicitatea înseamnă separarea laicului de religios, care funcționează atîta vreme cît ființa umană are perfectă autonomie, iar utopia lui Harari s ar putea foarte bine să fie realizabilă în termeni științifici, însă pentru moment acest teritoriu este încă extrem de înspăimîntător.

Nici nu știm dacă el ar trebui eradicat, a demonstrat-o Saramago în Intermitențele morții, în care a imaginat ce s-ar întîmpla dacă într-o bună zi moartea ar dispărea de pe fața pămîntului. Dar nu despre aceasta e vorba aici. Johannes Müller e un fantast, dar în același timp el e un om de știință. El este cel care a recuperat toate produsele Anei Aman (în realitate Ana Aslan), cînd aceasta le-a vîndut în Germania, după confruntarea cu președinta consiliului științelor, desigur Elena Ceaușescu. Așadar, el vrea să-și inițieze întreaga lui escadrilă, foști generali de armată, picați de la universități celebre, oameni care într-o bună zi nu mai vor să facă parte din mascarada adecvării perfecte la prestanță, strălucire și reușită socială… vrea așadar să i inițieze în regatul morții.

Și cum o face el? Înscenîndu-le toate catastrofele istorice, expunîndu-i la toate scenariile răului infuze în această lume. În felul acesta își dorește ca „flota“ lui umană să capete perspectivă metafizică, să se desprindă cumva de contingența simplului destin uman individual.

E patetic, desigur, ca orice scenariu care încearcă să iasă din cursul firesc al naturii, dar patetismul lui are și o anume noblețe tragică. La fel ca și flota lui ­„Anavital“ eșuată pe Rin și care anunță degradarea ultimă a imperiului fantasmagoric de la Aachen. Quod erat demonstrandum. Singura posibilitate de menținere a vieții, a tinereții veșnice înseamnă, așadar, posibilitatea de a te menține în flux. Orice altă formulă e sortită eșecului.

Chipul personajului Amalia poartă lumina maternității într-o lume masculină indecisă și dezertoare.

Să știi că eu admir în egală măsură această lume masculină indecisă și dezertoare. Nu vreau nicidecum să arunc o judecată morală asupra deciziei lui Armand de a se implica într-o comisie etică de decizie asupra existenței sau non-existenței uterului artificial. Nici asupra deciziei lui de a nu avea copii și de a nu participa astfel la jocul biologic al naturii. E o decizie la fel de legitimă ca și cea a Amaliei de a-și asuma rolul de mamă singură. Romanul se termină tocmai cu iminenta venire a fiului ei, cu așteptarea lui pe malul fluviului Saint-Laurent și cu intuiția femeii că acest fiu nu va cunoaște niciodată setea. Nu e așadar o teză pe care vreau s-o impun.

Atît femeile, cît și bărbații au dreptul la aventură, la non-responsabilitate. Iar în momentul în care ei devin blînzi, „non-periculoși“, iar deciziile lor nu amenință în nici un fel situații de fapt, se poate spune că au ieșit în afara circuitului lumii. Se îndreaptă înspre altceva, desigur, poate mai stabil și mai puțin haotic, însă lumea aceasta a călătoriei, a odiseei, a luat sfîrșit. Las așadar cititorului plăcerea de a alege soluția care i se pare cea mai potrivită pentru viitor. Lumea Amaliei, naturală, de asumare a maternității, chiar de una singură, sau lumea profund artificială a lui Armand, de non-asumare, de reflecție perpetuă, o lume futuristă. Eu îmi exprim doar perplexitatea în fața acestei alternative.

În clipa în care Amalia – care urmează să nască – crede că povestea ei are un sens, ea este tulburată de elucubrațiile lui Armand, cercetător-vrăjitor în domeniul ectogenezei. Este, cred eu, mesajul cel mai puternic pe care-l transmite romanul, acela al permanenței iubirii și al maternității, al corporalității, al conviețuirii bucuriei și suferinței în luptă cu o lume post-asfaltică, cum o numiţi, dezincarnată și fără control.

Acesta este unul din mesajele cărții mele. Într-adevăr, pînă la urmă cartea se termină cu iminența nașterii. Dar celălalt mesaj al cărții, poate la fel de puternic, este acela că această lume post-asfaltică, în stranietatea ei, este, în același timp, o ocazie pentru experimentele cele mai interesante. Este o lume a viitorului, în tot ce are acest viitor mai provocator. 

a consemnat Dan BURCEA

Mai multe