Narcoltura română

● Andrei Oişteanu, Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură, Editura Polirom, 2010.

Anunţată printr-un serial publicat în revista 22, cartea lui Andrei Oişteanu este, de departe, cel mai anticipat studiu din ultimii ani. În primul rînd, pentru că, tabuizată fiind dintotdeauna şi la toate nivelurile, tema este cît se poate de inedită şi de provocatoare, apoi pentru că autorul este un cercetător rar, serios şi curajos, cu largi competenţe, care abordează un subiect cu profesionalismul energic şi orgolios al celui care tinde spre exhaustiv. Acest studiu de antropologie culturală m-a încîntat prin bogăţia şi acurateţea informaţiilor, prin interpretările şi ineditul conexiunilor făcute de un autor dezinhibat, fără prejudecăţi, şi prin felul în care reuşeşte să „scaneze“ şi să organizeze un material vast (inclusiv terminologic), complex, delicat şi aproape necunoscut pînă acum, pendulînd mereu între bi(bli)ografii şi opere, alcătuind o adevărată istorie a narcolturii române, adică ceva ce nu credeam să existe.

Prima parte a studiului se ocupă de caracterul religios şi magic-ritualic al folosirii plantelor psihotrope în societăţile arhaice şi tradiţionale din spaţiul carpato-dunărean, o zonă eludată aproape cu totul de etnologi, din motive de ideologie naţional-comunistă. Singurele două studii de etnobotanică şi etnoiatrie, aparţinînd lui Simeon Florea Marian (1880) şi Mircea Eliade (1923), au făcut, de altfel, subiectul unui eseu al lui Andrei Oişteanu încă din 1988, acela fiind şi geneza studiului de faţă. Totul e fascinant: de la fumigaţiile de canabis sau alifiile din plante halucinogene (mătrăgună, cînepă, sovîrf, măselariţă, iederă, cucută ş.a.) folosite de traci şi de urmaşii lor, trecînd prin teoria conform căreia prohibiţia vinului introdusă de preotul Deceneu în timpul lui Burebista n-a fost o măsură de ordin social sau moral, ci a avut un substrat cultural şi religios (cultul dionisiac orgiastic, iraţional şi democratic al vinului submina cultul lui Zalmoxis, o religie orfico-pitagoreică, ascetică, androcratică şi elitistă), pînă la opioterapeuţii şi homeopaţii transilvăneni sau influenţa turco-fanariotă asupra moravurilor narcotice atestate în Ţările Române (haşiş, magiun, cafea, tutun, narghilea, ciubuc ş.a.). Ca fapt divers: decorată iniţial cu seminţe de mac, coliva era o „prăjitură a morţilor“, un narcotic pentru lumea păgînă de Dincolo, interzisă în vechile practici şi biserici creştin-ortodoxe; cea mai veche atestare documentară a unei cafenele în Bucureşti este din 1667, iar Nicolae Mavrocordat este autorul, la începutul secolului al XVIII-lea, al primului „Discurs împotriva tutunului“.


Secţiunea secundă a cărţii urmăreşte fenomenul din perspectiva istoriei literaturii, a culturii şi a mentalităţilor, a felului în care perspectiva etică a unor intelectuali, scriitori şi artişti din epoca modernă şi contemporană s-a modificat în timp. Rînd pe rînd, Andrei Oişteanu se ocupă de savanţii care au studiat folosirea remediilor narcotice în Orient (Milescu Spătarul, Cantemir, J.M. Honigberger), utilizarea plantelor psihotrope în cadrul manifestărilor religioase şi magic-ritualice (Eliade, Culianu), precum şi doctorii care au experimentat efectele substanţelor psihedelice în scopul îmbunătăţirii cunoştinţelor neuro-psihiatrice. Urmează, cronologic, scriitorii care s-au sinucis cu opiacee (Odobescu), cei care s-au tratat medical cu substanţe narcotice (Maiorescu, Eminescu), care le-au utilizat din raţiuni de estetică personală (Macedonski, Tzara, Ion Barbu, Ion Vinea, Emil Botta), care le-au folosit ca teme literare (Pillat, Matei Caragiale, Blecher, Celan, Bogza, H.Y. Stahl, Cărtărescu, Zvera Ion) sau care şi-au analizat, more or less, propriile experienţe narcotice (Andrei Codrescu, Al. Vakulovski, Bucurenci, Alin Fumurescu). Deşi abordează inclusiv cultura pop (cu exemple de versuri din rock şi din hip-hop), pentru capitolul despre scriitorii contemporani Andrei Oişteanu nu mai are atîta răbdare, parcă nici interes, şi trece foarte repede peste un material care, altădată, poate de către altcineva, ar trebui reluat. Dintre multele sugestii oferite de studiul de faţă (cum ar fi, de pildă, consumul de narcotice în sînul avangardelor, din perspectivă ideologică), mă opresc la interpretarea în cheie narcotică a poemului „Riga Crypto şi lapona Enigel“, dintr-un spectaculos capitol dedicat marelui narcofil Ion Barbu.

În toamna anului 1923, aflat în sevraj de cocaină şi părăsit de Helga, pictoriţa norvegiană pe care o cunoscuse la München, Ion Barbu schiţează poemul în al cărei personaj masculin, riga Crypto, Andrei Oişteanu vede un alter-ego al poetului. Pornind de la descrierea din poem, eseistul identifică specia ciupercii, Amanita muscaria (popular muscariţă), o ciupercă halucinogenă care creşte în pădurile scandinave de mesteceni şi care este folosită în şamanismul lapon. Bazîndu-se pe un studiu al lui Eliade, Enigel se înscrie perfect în portretul femeii-şaman din Laponia, plecată să culeagă respectiva ciupercă, dar numai după ce s-a copt, atunci cînd devine toxică şi halucinogenă, adică „nebună“. Demonstraţia lui Andrei Oişteanu este perfectă, dar această cheie de interpretare nu e dusă la ultimele consecinţe. Îmi permit să schiţez eu una. Cerînd să fie cules fraged (adică în perioada cînd ciuperca este încă comestibilă), riga Crypto nu-i face şamaniţei-lapone o propunere erotică, ci îi cere, de fapt, să rupă blestemul prin care el se transformă în otravă. Numai că, fiind în căutarea Soarelui (a halucinaţiei), lapona nu are nici un interes, ea căutînd exact veninul lui de la maturitate. Între cei doi nu e o nepotrivire de regn, ci de ţel. Căci nu despre ritualul unei nunţi este vorba, întrucît coacerea lui riga Crypto nu este condiţionată de dragostea nimănui, este inevitabilă. Şamaniţa-laponă îl refuză tocmai pentru că e crud, ea aşteptîndu-l, de fapt, să se coacă, atunci cînd „sucul dulce înăcreşte! / ascunsa-i inimă plesneşte, / spre zece vii peceţi de semn / venin şi roşu untdelemn / mustesc din funduri de blestem“. Însoţirea din finalul poemului a deja „nebunului rigă Crypto“ cu „Laurul-Balaurul“ şi cu „măsălariţa-mireasă“ (alte plante psihotrope) sugerează nu atît resemnarea unei împreunări de acelaşi regn între ciupercile cu „inimile plesnite“, ci, poate, întîlnirea lor în aceeaşi „puiacă“ a şamaniţei-lapone care le-a cules pe toate după ce s-au copt şi s-au umplut fiecare cu otrava mult căutată.

Narcotice în cultura română este, deja, studiul anului.