Muzeul inocenței

● Orhan Pamuk, Muzeul inocenţei, traducere din limba turcă de Luminiţa Munteanu, Colecţia „Biblioteca Polirom“, Editura Polirom, 2010.

Trebuie să fii tare în poignet ca să nu te trezeşti cu vreo luxaţie cît tragi să termini cele mai bine de 600 de pagini ale cărţii. Întrucît cam tragi... Pamuk te momeşte în mijlocul unei tărăşenii amoroase echipate cu tot ce e mai de soi (nerv pasional, voluptate cvasitragică, răspăr asocial, tensiune a jocului dublu etc.), dar te cam lasă apoi fără azimut – ba încă în mai multe rînduri şi pe porţiuni zdravene. După mine, ăsta-i un semn că dragostea de aici e mai ales în altă parte: nu atît între eroii poveştii (un el din high life-ul Istanbulului şi o ea vînzătoare la buticul Şanzelize), cît între autor şi poetica sa idee de roman. Atît de tare i s-au aprins călcîiele lui Pamuk după ideea de a reconstitui o poveste de amor ca pe o vizită într-un muzeu al obiectelor legate de personajele, momentele şi vremurile acelei iubiri, încît povestea s-a umplut de trilioane de detalii şi s-a lăţit mai ceva ca o cronică a unei întregi epoci (anii ’70-’80, într-o Turcie cu extremisme de stînga şi de dreapta, cu cîini-bibelou pe televizoare, melodrame din reflex şi emancipări ezitante). 

Muzeul inocenţei e primul roman scris de Pamuk după încasarea Nobel-ului. Şi i-a ieşit nu o cărămidă de carte, cum a fost Mă numesc Roşu (romanul lui de o magie nesfîrşită, unde Pamuk ţi se arată ca un mare scriitor), ci un bolţar de carte, cu profil expandat şi serioase goluri la interior. Între obiectele acestui muzeu al nevinovăţiei, am totuşi o preferinţă: mucurile ţigărilor fumate de iubită (4213 la număr), păstrate pentru că, după forma chiştocului strivit în scrumieră, poţi ghici ce sentiment fusese încercat în acea clipă. Subscriu. Dacă ţigară nu e, nimic nu e.