Mulţumim, Yves

● Yves Saint Laurent, Coordination éditoriale: Éditions de La Martinière et Fondation Pierre Bergé – Yves Saint Laurent, Paris, 2010.

Pe o foaie a caietului de „amintiri“ în care, la sfîrşitul clasei a VIII-a, colegii îmi scriau sau îmi desenau „o piedică în calea uitării“, cineva mi-a lipit un colaj cu fotografii de modă. Erau nişte imagini alb-negru, pe o hîrtie oarecare, decupate probabil din vreun almanah Femeia, şi care înfăţişau o suită de manechine suple, înalte, îmbrăcate toate în costume-pantalon. Într-un colţ era scris cu caractere mici: „Ţinute de zi Yves Saint Laurent“.

Numele nu îmi spunea încă nimic, însă imaginile m-au uimit. Mi se părea că văd pentru prima oară portretul eleganţei. Misterul ei. Imposibil de spus de unde venea impresia de frumuseţe copleşitoare, pentru că prima senzaţie era cea a unei suverane simplităţi. Vedeam liniile biruitoare, dar nu puteam descifra secretul forţei lor. Degajau un aer de veşminte perfecte, cum nu mai văzusem sau cel puţin faţă de care nu fusesem atentă pînă în acel început de vară al anului 1977. Povestea lor începuse, însă, cu multă vreme înainte.

În toamna anului 1957, la numai 21 de ani, Yves Saint Laurent este desemnat la conducerea casei de modă Dior. În anul următor, lansează prima sa colecţie, intitulată „Trapèze“, prin care îşi detronează celebrul antecesor. Impune o nouă linie lejeră, renunţă să marcheze talia, demodînd, într-un sezon, faimosul „new-look“ lansat de Dior cu un deceniu în urmă. În 1961, împreună cu Pierre Bergé fondează propria sa casă de modă, rafinatul logo, alcătuit din cele trei iniţiale YSL înlănţuite, fiind creat de apreciatul grafician Cassandre. La primul său défilé maison, din ianuarie 1962, toate reflectoarele sînt asupra lui şi este denumit cu admiraţie unanimă „le petit prince de la haute couture“, colecţia fiind un triumf. Deja conturează un „now-look“ în care îşi fac apariţia piesele vedetă ce interpretează în cheie feminină veşminte pînă atunci exclusiv masculine. De exemplu, mantoul scurt, la două rînduri, cu nasturi de metal, numit caban – la origine o haină groasă de marinar –, purtat cu pantaloni albi devine o emblemă a acestui nou stil.

Anul 1965 deschide seria spectaculoaselor împrumuturi picturale prin rochiile Mondrian, care îi consolidează poziţia şi îi creează aura de „roi de Paris“. Urmează un alt an de vîrf în care propune primul smoking pour elle. Succesul acestei piese surprinzătoare depăşeste orice aşteptări, de-a lungul timpului o va declina în zeci de variante, care vor face, în 2006, obiectul unei expoziţii intitulate „Smoking for ever“. În acelaşi timp, le spune femeilor să mizeze totul pe seducţie şi face din transparenţă une marque de fabrique. În 1966, the see-through blouse stîrneşte scandal peste Ocean. Tot acum deschide în Cartierul Latin primul său magazin de prêt-à-porter numit Rive Gauche, caracterizat prin linii epurate şi combinaţii de negru cu albastru, care propun o siluetă de o eleganţă subtilă, în acelaşi timp sobră şi lejeră. Costumul pantalon şi bluza cu nod lavalieră, trenciul, blazerul, devin articolele cele mai căutate, urmate apoi de relaxata sahariană şi de stilul safari. Pentru a aprecia noutatea viziunii lui Yves Saint Laurent e suficient să ne amintim că în acei ani femeilor le era interzis portul pantalonilor, nu erau primite îmbrăcate astfel în restaurantele cu pretenţii, în licee nici nu putea veni vorba de aşa ceva, la fel în birouri şi în majoritatea instituţiilor.

În 1981, cînd Marguerite Yourcenar este admisă în Académie Française, ea refuză să îmbrace fracul verde tradiţional şi decide să se prezinte la ceremonia de învestitură drapată într-o rochie concepută pentru ea de Yves Saint Laurent. „Ce n’est pas parce que vous êtes une femme que nous vous accueillons aujourd’hui, mais parce que vous êtes un grand écrivain“ a „tradus“ elegant în discursul său Jean d’Ormesson, o stare de spirit care ar fi sunat de fapt astfel: „Nu avem încotro şi, în pofida faptului că sînteţi femeie, trebuie să vă primim acum în Academie, pentru că scrieţi la fel de bine ca orice alt mare scriitor“. Alegînd să apară într-o rochie YSL, Marguerite Yourcenar a căutat nu doar coté-ul glamour, ci şi o formă de a-şi exprima aprecierea faţă de creatorul unui stil vestimentar care a contribuit la schimbarea felul stereotip în care fuseseră văzute femeile.

Şi din acest punct de vedere, Yves Saint Laurent duce mai departe efortul de emancipare început de Coco Chanel. Într-un interviu dat în 1968, aceasta îl recunoaşte drept succesor, dar nu se abţine să spună: „Da, Yves Saint Laurent este foarte bun: mă imită. Cu cît mă va imita mai mult, cu atît va avea mai mult succes“. Într-un moment de bilanţ, Yves Saint Laurent recunoaşte filiaţia şi spune că Chanel „a libéré les femmes“, precizînd apoi: „Ce qui ma permis, des années plus tard, de leur donner le pouvoir et, d’une certaine manière, de libérer la mode“ şi el detesta schimbarea de dragul schimbării care caracterizează moda şi, la fel ca Chanel, toată viaţa a încercat să aprofundeze şi să nuanţeze un stil, să dea autoritate absolută pieselor de bază din garderoba feminină, conturînd o siluetă esenţializată, nedemodabilă. Era foarte conştient de rolul său: „Je me dis que j’ai créé la garde-robe de la femme contemporaine, que j’ai participé à la transformation de mon époque“ şi, cu umor, mărturisea că nu are decît un singur regret, şi anume acela că nu el fusese cel care a inventat blugii.

Spre deosebire de ţinutele de zi, care se ilustrează prin sobrietatea culorilor şi puritatea liniei, rochiile de seară sînt spectaculoase, somptuoase, uluitoare prin combinaţia culorilor, care parcă niciodată nu au părut atît de vii, la care se adaugă reinterpretarea detaliilor din veşminte exotice din toate colţurile lumii, din pictorii săi preferaţi: Matisse, Picasso, Braque, Van Gogh, Delacroix sau din opera scriitorilor în care se regăsea: Apollinaire, Aragon, Cocteau sau Proust, pe care îl cita atît de des.


Am amintit pînă acum doar cîteva detalii din extraordinara expoziţie retrospectivă deschisă pînă în 29 august 2010 la Paris, la Petit Palais şi care reuneşte 300 de modele, selectate din zecile de colecţii prezentate de Yves Saint Laurent, în cursul unei cariere de 40 de ani, dedicată unei continue căutări a fericirii prin frumuseţe. Obişnuia să se recomande: „artisan, fabricant de bonheur“, dar a păstrat pentru el secretul alchimic prin care cea mai profundă angoasă existenţială, o singurătate fundamentală şi o continuă coborîre în infernul depresiei au putut fi transformate într-o inegalabilă splendoare, etalată în defilee ce ridicau sălile în picioare. Expoziţia reconstituie şi atelierul său alb, masa lui de lucru – o simplă planşetă de arhitect – pe care erau creioanele, eşantioane de diverse materiale şi, într-un colţ, două albume: unul dedicat lui Bråncuşi, celălalt lui Chanel.

Traversarea celor 15 săli poate da un adevărat vertij, dar există un contrapunct la acest carusel al somptuoaselor sale creaţii. Ideea că hainele nu sînt decît o proteză şi că fericirea e de fapt sursa frumuseţii e sugerată chiar de vorbele lui Yves Saint Laurent: „Le plus beau vêtement qui puisse habiller une femme ce sont les bras de l’homme qu’elle aime. Mais, pour celles qui n’ont pas eu la chance de trouver ce bonheur, je suis là“. Mulţumim, Yves!