Mort pentru patrie

● Fernando Aramburu, Patria, traducere de Marin Mălaicu-Hondrari, Editura Litera.

De cînd a apărut acum patru ani, acest roman al lui Fernando Aramburu (n. 1959), unul dintre cei mai apreciați romancieri și autori de proză scurtă spanioli de azi, a luat toate premiile naționale cu putință, a fost reeditat de cîteva ori pe an, traducerea sa a mai obținut cîteva premii internaționale, iar acum este pe cale să fie ecranizat într-o miniserie la HBO. Fernando Aramburu, care trăiește la Berlin, poate fi citit acum, iată, pentru prima dată și în limba română cu cel mai de succes roman al său, în traducerea foarte bună a lui Marin Mălaicu-Hondrari, pe cît de solicitantă (schimbări permanente de voci narative și de planuri temporale, multe cuvinte în limba bască), pe atît de fluentă.

Cartea spune à rebours povestea unui atentat pus la cale de separatiștii basci din organizația socialistă paramilitară ETA (Patrie și Libertate, în acronim) chiar împotriva unui om de-al lor: un mic industriaș dintr-un sat basc de lîngă San Sebastian care, la un moment dat, refuză să cedeze șantajului și să susțină finanțarea organizației teroriste, este omorît, iar familia lui (soția și cei doi copii) se vede constrînsă să părăsească satul întors deodată tot împotriva lor. De frica teroriștilor sau din ura față de cei care nu împărtățesc idealul socialist separatist, consătenii îi ocolesc, îi rușinează („aveau impresia că mai degrabă îl ascundeau decît îl înmormîntau”) și, în cele din urmă, îi alungă pe cei deveniți victimele victimelor luptei pentru „patrie și libertate”, pe cei care ajung să se teamă pînă și să menționeze pe mormînt data reală a decesului, pentru ca atentatul să nu rămînă în conștiința comunității drept cauza morții.

Romanul e plasat în toamna lui 2010, cînd ETA anunță încetarea atentatelor și cînd văduva Bittori se întoarce în sat, pe ascuns și fără știrea copiilor ei, pentru a-și înfrunta trecutul: moartea soțului și lașitatea sau oprobriul consătenilor, mai ales al vechii ei prietene Miren. De altfel, în centrul romanului se află confruntarea dintre cele două femei: îndoliata Bittori, cea care refuză să uite moartea soțului, și orgolioasa Miren, mama părăsită de teroristul fiu rătăcitor, lozincarda care refuză să înțeleagă oroarea atentatului. Dacă bărbații, impulsivi și rudimentari, sînt cei care omoară, femeile, încăpățînate și determinate, sînt cele care rămîn să deznoade firele încîlcite ale doliului și regretului, ale memoriei și iertării. Confruntare melodramatică a unui matriarhat post-atentat sau, cum nimerit a formulat cronicarul din The New York Times, romanul oscilează între o telenovelă fără intrigă și o situație dostoievskiană fără judecată morală. Mai ales că și fiicele celor două femei, ambele nefericite în căsnicie (una neglijată, cealaltă părăsită) și marcate de slăbiciuni, reprezintă două atitudini simbolice: orfana Nerea alege uitarea, pe cînd Arantxa, sora teroristului („un pustiu intelectual, nici nu știa cum se deschide o carte”), singura care condamnă fățiș acțiunile conaționalilor ei separatiști („oamenii buni nu omoară”), rămîne paralizată și mută în urma unui atac cerebral. Arantxa, adevăratul personaj tragic al cărții, semnifică vocea rațiunii rămasă paralizată și fără să mai poată vorbi, fiind nevoită să comunice printr-un iPad – altă situație plină de semnificație: scrisul consemnează adevărul și e instrumentul memoriei („scriitorii basci au dat prea puțină atenție victimele terorismului, dar cred cu fermitate că a început și înfrîngerea literară a grupării ETA”, spune la un moment dat un personaj scriitor).

Construit sub forma a 125 de capitole care alternează vocile personajelor a trei generații (de la monolog la stilul indirect-liber) și planurile temporale (întoarceri benevole și flashback-uri), cele peste 700 de pagini ale romanului evoluează precum rămășițele exploziei, dar în sens invers, de la dislocare și împrăștiere înapoi spre momentul detonării. Astfel, romanul se reconstruiește din micile bucăți de sens ale fiecărei intervenții narative reprezentate de fiecare capitol în parte, sau precum o amintire din care fiecare reține, deține și adaugă poveștii un alt detaliu.

Roman al dezastrului lăsat în viața unor familii în urma unui atentat terorist motivat de idealuri separatist-naționaliste (de data aceasta, de extremă stîngă șaizecistă, dar identice în spirit cu cele de extremă dreaptă de oriunde și oricînd), Patria pune cîteva întrebări esențial-umaniste: „Am vrut să răspund la întrebări concrete. Cum se trăiește cu nenorocirea de a fi pierdut într‑un atentat un tată, un soț, un frate? Cum fac față vieții, după o crimă comisă de ETA, văduva, orfanul, mutilatul, încercînd să descriu o panoramă reprezentativă a unei societăți supuse terorii”, după cum mărturisește personajul scriitor, alter ego al lui Fernando Aramburu.