Modista

● Andrea Vitali, Modista, traducere din limba italiană de Marina Loghin, Editura Leda, 2010.

O carte numai bună pentru intrarea în primăvară. Îţi ia astenia cu mîna, îţi dezmorţeşte zîmbetul. Autorul ei – medic în viaţa de toate zilele – a ştiut ce face atunci cînd a scris-o. S-a gîndit, pesemne, că ceva simplu, tonic (în variantă efervescentă, pe cît posibil, ca să şi sfîrîie) îi prinde bine oricui, din cînd în cînd. Mai ales că pentru aşa ceva nu ai nevoie de reţetă şi nici contraindicaţii nu se cunosc. 

Modista lui Andrea Vitali se plasează, fără ifose şi fără regrete, pe unul din rafturile mai de jos (la care să ajungă şi preadolescenţii) şi nu are altă grijă decît să-şi facă extrem de simpatică această poziţie. Povestea pe care o spune e o comedie iute şi nevricoasă, în care Birlic ar fi putut juca aproape toate rolurile masculine.

Cadrul: un sat pe malul lacului Como, în anii ’50-’51, cînd italienii reveniseră la tabieturile civile şi la tradiţionalele nemulţumiri gălăgioase legate de tot şi toate („Drumurile, luminile, canalizarea, tomberoanele de gunoi... mizeria de taxe către stat, asociaţiile, grădiniţa... apa de la robinet... grajdurile măgarilor, spitalul, cimitirul, bumbăcăria, lăptăria. Pînă şi... regulamentul de montă taurină“). Aici au loc nişte spargeri cu cîntec, mareşalul de carabinieri reuşeşte cu greu să pună ancheta înaintea preocupărilor pentru toaleta din casă sau pentru fileul cu care îşi acoperă părul „ca să nu i se cîrlionţeze“, iar cei cîţiva suspecţi şi toţi ceilalţi nesuspecţi întreţin un tărăboi harnic, tăiat în enunţuri telegrafice. Agitaţia lor mai are însă o cauză: planturoasa şi neconsolata „modistă“ a satului, pe la care toate pistele şi toate drumurile ţin să se abată puţin. Şi se vor abate mai ceva ca la Roma, într-un veritabil vodevil comunitar.