Misiune pentru Groza

29 octombrie 2019   Carte

● Michael Neiberg, Potsdam. Sfîrşitul celui de-al Doilea Război Mondial şi refacerea Europei, Editura Litera, Bucureşti, 2018. 

În 1993, la Bucureşti apărea o carte importantă în privinţa anilor de început ai comunismului în România. Profitînd de noile condiţii de acces la arhivele americane şi britanice, cartea urmărea cu documente de primă mînă procesul prin care România a ajuns pe orbita Moscovei. Vîrtejul care a tras ţara pe fundul mîlos al sovietelor a început să se formeze încă de prin 1942. Pe lîngă el, prin 1944 au ajuns britanicii, dar aceştia au preferat să întindă mîna grecilor, văzuţi de Churchill ca potriviţi în postura de garanţi ai trecerii convoaielor maritime imperiale prin canalul de Suez. Un an mai tîrziu, mai arată cartea subintitulată totuşi reverenţios Sovietizarea României. Percepţii anglo-americane, pe lîngă vîrtejul ajuns între timp turbion trec şi americanii, dar şi aceştia au încercat să îi ajute mai degrabă pe alţii, şi anume pe polonezi, mult mai vocali decît românii după război. În fine, în 1946 era deja prea tîrziu, turbionul devenise taifun, iar România se rotea ameţitor în el.

Bineînţeles că după 1993 încoace au urmat alte şi alte cărţi, care au introdus în discuţie nuanţe şi accente noi. De pildă, în cea la care mă opresc azi, episodul polonez este uşor reinterpretat. Aşa e, la conferinţa de la Potsdam, din a doua jumătate a lui iulie 1945, dar şi în lunile de dinainte, americanii şi britanicii s-au străduit să limiteze influenţa facţiunii comuniste în noul guvern polonez de tranziţie şi să ofere Poloniei, pe seama Germaniei mai ales, compensaţii teritoriale pentru faptul că încă de la Teheran, din 1943, în negocierile cu Stalin, au acceptat linia Curzon ca viitoare frontieră sovieto-poloneză. Aparent, judecînd după deznodămînt, Polonia a fost prinsă și ea de ciclon, spre deosebire de Grecia. Dar să nu omitem în același timp că a avut parte ulterior și de cele mai puține excese staliniste dintre toate țările est-europene (exceptînd cazul aparte al Iugoslaviei), fie și numai pentru că politicienii comuniști polonezi au marșat la scopul național al consolidării posesiunilor din Pomerania și Silezia, căpătate după război la est de linia Oder-Neisse.

Dacă la Potsdam a fost pomenit un cabinet est-european, acesta a fost cel al comitetului pro-sovietic de la Lublin, ci nu Guvernul Groza, care tocmai ieşise în evidenţă prin faptul că fusese impus cu forţa. Într-un fel, Truman s-a răcorit în această privinţă în aprilie, într-o întîlnire la Washington cu Molotov, căruia i-a cerut ca Moscova să respecte declarația de la Ialta, și anume că țările eliberate își vor alege liber forma de guvernămînt. Dar chiar şi în astfel de ocazii, sovieticii le închideau gura occidentalilor care criticau nereprezentativitatea guvernelor est-europene cu exemplul Greciei sau chiar al Franţei, unde executivul condus de Charles de Gaulle fusese recunoscut, deşi nu avuseseră loc alegeri.

Cu toate acestea, nu Polonia a fost miza principală a americanilor la conferinţa de la Potsdam. Autorul cărţii de față a arătat că una dintre cele mai mari uşurări resimţite de delegaţia condusă de Harry Truman a fost legată de acordul privind reparaţiile de război. La Ialta, Stalin ceruse, iar Churchill şi Roosevelt acceptaseră, extragerea de către URSS din Germania a 10 miliarde de dolari ca despăgubiri (aproape 150 de miliarde în banii de azi). Între timp însă, la Potsdam, occidentalii începuseră să ia în considerare și că o Germanie dezafectată va fi mai degrabă o povară pentru ei, şi în special pentru americani, care-şi doreau retragerea din Europa, și nu asistarea acesteia la nesfîrşit. Înţelegerea a constat în faptul că sovieticii puteau să îşi urmărească în continuare recuperarea daunelor de război, dar numai din zona lor de influenţă, plus doar 10% din reparațiile de război plătite în zonele vestice. Da, cele 10 miliarde alocate Moscovei rămîn, dar colectarea lor se va face din estul ocupat de sovietici al Germaniei, din Austria, din Ungaria, din România. Vestul Germaniei nu va mai putea fi vizat de rechizițiile sovietice. Aici, în chestiunea despăgubirilor, s ar putea plasa așadar și prima falie Est-Vest în ceea ce ulterior vor fi Germania Democrată și Germania Federală.

Păstrînd această cheie de interpretare – de tip follow the money –, şi instalarea Guvernului Groza ar putea fi văzută în altă lumină. Sovieticii ceruseră 300 de milioane de dolari despăgubiri de la România, fostă membră a Axei, şi voiau să capitalizeze şi alte compensaţii prin impunerea unui monopol comercial (vestitele Sovromuri). Numai că guvernele de la Bucureşti erau ineficiente, partidele coaliţiei nu se înțelegeau, numeroşi funcţionari de rang înalt sau secund, indiferent dacă erau sau nu foști simpatizanți ai lui Antonescu, nu priveau cu ochi buni pretenţiile sovieticilor. În consecinţă, procesul de recuperări lîncezea. Moscova avea nevoie de un guvern care să percuteze la politica ei de despăgubiri – şi asta încă înainte de unul ideologic. Iar soluţia găsită a fost Guvernul Groza (sau „Guvernul Vîşinski“, cum i-a spus istoricul Dinu C. Giurescu), chiar cu riscul ca aliații occidentali să se supere. Pentru viitoarele lecții de învățămînt politic era timp; pentru despăgubiri, era o urgență. Așa cum o dată în viață ajunge Stalin la Berlin, pe picior mare – scoțînd din muzeu vagoanele de călătorie ale țarului Nicolae al II-lea –, așa și Armata Roșie o dată ajunge la București sau Viena, și atunci trebuie acționat „cu celeritate“ pentru atingerea obiectivelor.

În finalul conferinţei din suburbia berlineză a Potsdam-ului, Truman ajunge să nu îi mai reproşeze lui Stalin decît limitările de mișcare şi de informare ale reprezentanţilor americani la Bucureşti şi Sofia. Preşedintele american ştia ce se petrece în Balcani chiar de la aceştia, înainte de întîlnirea cu Molotov din aprilie el consultîndu-se cu Cortland Schuyler şi John Crane, trimişii SUA în Comisiile Aliate de Control din România, respectiv Bulgaria. Însă la Potsdam, pentru Truman, a contat în principal satisfacţia înţelegerii cu Stalin în privinţa spinoasei probleme germane. Iar România, în aceste condiții, și-a continuat scufundarea.

Mai multe