Ministrului are cine să-i scrie
● Dragă Domnule şi prietene. Scrisori către Arsène Henry, ministru al Franţei la Bucureşti (1897-1904), ediţie îngrijită, traducere, studiu introductiv şi note de Florin Ţurcanu, Editura Humanitas, 2018.
Nu mai puţin de 62 de scrisori au fost găsite într-un fond al Arhivelor Naţionale Franceze, scrisori primite de Arsène Henry (1848-1931), ministru plenipotenţiar al Franţei la Bucureşti între anii 1897 şi 1904, de la „les amitiés roumaines“, doamnele unor mari familii de vază din prima jumătate a secolului trecut: Maria Cantacuzino (mama doctorului Ioan Cantacuzino), Sabina Cantacuzino (sora lui Ion I.C. Brătianu), Maria Pillat (cealaltă soră a lui I.C. Brătianu, căsătorită cu Ion N. Pillat şi mama poetului Ion Pillat), Anna Kretzulescu-Lahovary (fiica medicului şi omului politic Nicolae Kretzulescu, căsătorită cu diplomatul Alexandru-Emanoil Lahovary, ministru al României la Constantinopol, Viena, Paris şi Roma), Olga Cantacuzino-Miclescu (sora doctorului Ioan Cantacuzino) şi pianista Clara Haskil. Cu o singură excepţie, toate scrisorile au fost trimise ministrului francez după ce acesta şi-a încheiat misiunea şi a părăsit Bucureştiul şi, iarăşi, cu o singură excepţie, scrisorile datează după încheierea Primului Război Mondial.
Florin Ţurcanu, îngrijitorul ediţiei şi traducătorul din franceză al acestor epistole (două întreprinderi de care, ţin să subliniez, se achită în mod admirabil), are motive să creadă că această corespondenţă cu caracter „feminin“ a fost mai amplă şi că multe scrisori s-au pierdut. Notează el în studiul introductiv foarte bine documentat: „Într-un mediu transnaţional, precum cel diplomatic, profund marcat, înainte de 1914, de modul de viaţă aristocratic, de regulile şi formele accesibilităţii acestuia, care solicitau calităţile individuale şi talentele unui diplomat fără origini nobile, Arsène Henry pare să fi fost bine servit de însuşirile sale. Nu se poate explica altfel buna amintire pe care au lăsat-o la Bucureşti el şi familia sa, nici reţeaua de fideli corespondenţi români şi străini pe care o pune în evidenţă arhiva sa personală şi care cuprinde peste o sută de scrisori.“ Scrisori primite, vreme de zeci de ani de la plecarea sa din funcţie, inclusiv de la regina Elisabeta (ce-i drept, o scrisoare de doliu, după moartea soţiei sale).
Tonul epistolar este mai degrabă melancolic, scrisorile invocînd amintiri comune, perioada frumoasă de dinainte de război, legendara La Belle Époque, trecerea anilor („Nu vi se pare, oare, că era cu adevărat o altă lume, iar noi eram alții?“) şi amînarea revederii, planuri de călătorii (unele niciodată făcute – nostalgia Parisului este omniprezentă –, altele întreprinse în Bayreuth sau în staţiunea termală Carlsbad, redenumită Karlovy Vary, spre mîhnirea Sabinei Cantacuzino), apariţia unor noi membri ai familiilor sau moartea altora, discuţii muzicale (sînt invocate audiţiile şi concertele private de la Bucureşti, cele vechi, dar şi cele noi: Enescu, dar „şi alţi virtuozi aflaţi în trecere pe aici“, precum marele pianist Alfred Cortot, care susţine un recital privat în 1924 în casa familiei Cantacuzino, fost profesor înainte de război al Clarei Haskil, avea să devină mai tîrziu şi maestrul lui Dinu Lipatti) sau pe marginea literaturii franceze a momentului (cu care corespondentele de la Bucureşti erau foarte la curent; de altfel, presa franceză, în special Figaro şi Revues de Deux Mondes, apar des menţionate).
Dar nu toate scrisorile degajă acest aer calm şi cald ce denotă o prietenie profundă, durabilă, marcată de nostalgia unei posibile revederi. Se discută mult despre peisajul/spectacolul politicii româneşti şi internaţionale, doamnele de la Bucureşti explicîndu-i fostului ministru, uneori în amănunt, situaţia politică internă şi arătîndu-se nu doar extrem de interesate de transformările din Europa de după Primul Război Mondial („Daţi-mi veşti despre politică. Este un lucru care continuă să mă intereseze şi de care nu mă pot lipsi“, scrie Sabina Cantacuzino, autoarea celor mai multe epistole din acest volum), dar avînd şi bune intuiţii, cel puţin în ceea ce priveşte antipatia constantă faţă de Germania. După cum bine remarcă şi Florin Ţurcanu, geografia postbelică a modificat harta familiară din La Belle Époque: înmulţirea frontierelor şi a controalelor pe spaţiul altădată aparţinînd Imperiului Austro-Ungar, fragmentarea politică a teritoriului Europei Centrale îngreunează călătoriile, după cum se plînge aceeaşi neobosită corespondentă Sabina Cantacuzino: „Unde sînt vremurile bune cînd, pentru a mă odihni, aş fi luat Orient Expressul, care m-ar fi dus în 48 de ore, contra unei sume derizorii în lei, în frumosul şi iubitul Paris?“ De altfel, o scrisoare a acesteia, datînd din 24 decembrie 1921, este de-a dreptul dramatică prin felul în care descrie greutăţile vieţii româneşti de după război (vezi şi fragmentul de mai jos).
Un volum de epistole care impresionează nu atît prin valoarea lor pentru istoria diplomatică privată, cît prin expresia „fidelităţii în prietenie, ca trăsătură de caracter“, după cum se exprimă Florin Ţurcanu, şi, mai ales, prin eleganţa limbajului. Aceste doamne îndrăgostite de limba şi cultura franceză, de o educaţie, elocinţă şi decenţă impresionante, cu un acut sentiment patriotic şi de interes faţă de mersul lumii, te lasă visător. 62 de epistole ca tot atîtea plimbări printr-o lume cum alta nu va mai fi şi cu oameni cum alţii nu vom mai avea niciodată.
Miercuri, 14 octombrie, de la ora 19, în biblioteca Vilei Oromolu transformată în hub-ul cultural Qreator (Bd. Aviatorilor 8 A) va avea loc prima ediţie a „Seratei cu scrisori“, moderată de Genevieve Fieraru şi Marius Chivu, unde actorii Victor Rebengiuc şi Rodica Lazăr, artistul vizual Roman Tolici, scriitorul Răzvan Petrescu şi muzicianul Robin Andrei Proca (Robin and The Backstabbers & Moon Museum) vor oferi o lectură publică de scrisori intime din literatura română şi universală. Intrarea este liberă.
***
Sabina CANTACUZINO
Dragă prietene,
Meritați acest titlu din toate punctele de vedere: sînt, așadar, fericită să vi l ofer, constatînd [că] sînteți de acord să nu numărați scrisorile mele și pe ale dumneavoastră înainte de a-mi scrie. Doar motive serioase mă pot împiedica să nu fiu atît de conștiincioasă pe cît mi-aș dori; trebuie, prin urmare, să mă credeți atunci cînd nu sînt punctuală și să vă întrebați cu oarecare îngrijorare ce s-a putut întîmpla. De data aceasta l-am găzduit multe săptămîni la rînd pe nepotul meu, Ion Pillat, mai întîi bolnav de scarlatină și apoi convalescent. Epidemia era puternică, sanatoriile pline ochi, iar soția sa pe punctul de a naște al doilea bebeluș. Era în pericol viața ei, fără să mai vorbim de cei mici. Ne-am izolat, firește, în toate felurile și, numai odată ce am fost sigură că nu vă mai pot pune în primejdie, m-am apucat să vă mulțumesc pentru scrisorile dumneavoastră, atît de interesante și de prietenești.
Nu vă puteți închipui cît de grea este viața aici. Transporturile [sînt] dificile și costisitoare, lumina este adesea întreruptă, pîinea lipsește – este culmea, într-o țară de mare economie agricolă. Ouăle sînt o raritate, iar dacă avem carne din belșug la piață, e mai curînd o nenorocire, deoarece singurul motiv este lipsa furajelor, și ne spunem cu îngrijorare că urmările vor fi grave la primăvară, cînd va trebui să înceapă aratul pe proprietățile împărțite țăranilor. Iarna a început devreme și cu o avalanșă de zăpadă, după șase luni de secetă. Semănăturile de toamnă sînt neînsemnate, va trebui să recuperăm întîrzierea la primăvară. Frigul a fost pătrunzător în ultima lună, iar combustibilul a lipsit: fără posibilități de transport nu avem nici măcar reziduuri petroliere, benzină sau lemn, care putrezește în stive.
Viața se scumpește în funcție de scăderea leului (10 centime), însă veniturile celor care nu fac comerț și speculații financiare nu au crescut. Ca urmare, noii săraci au renunțat la tot ce puteau renunța cu o înțelepciune senină, care nu e lipsită de merite. Găsesc chiar o anumită plăcere în reducerea nivelului lor de viață, dar nu se pot resemna să nu mai poată călători nici măcar în România Mare, să nu mai poată frecventa cu regularitate concertele și teatrele și, mai ales, să nu poată cumpăra cărți. Înțelegeți că vă vorbesc în mod foarte obiectiv, căci nu ies încă din cadrul activităților și al familiei mele. Singura mea îngrijorare serioasă a fost legată de lecturile mele, atunci cînd am constatat că Revue des 2 M[ondes] costa 100 de lei numărul și că iubitul meu Le Temps, indispensabil existenței mele, mă costa 1.500 de lei pe an. Vă mărturisesc cu umilință că nu am putut rezista și că, în ciuda tuturor raționamentelor și a rațiunii mele, mi-am reînnoit abonamentul, neavînd curajul să rup această legătură intelectuală și cotidiană cu Franța. (24 decembrie 1921)