Mîinile mici

● Andres Barba, Mîinile mici, traducere din limba spaniolă de Luminiţa Voica-Răuţ, Editura Vellant, 2012

O carte minusculă, uşor de iubit. O povestioară care are poezia la degetul mic şi o tristeţe lată la brîu. Un roman de giuvaergiu, cu multe carate lirice, inspirat în egală măsură de un poem al lui Rilke şi de o întîmplare petrecută prin anii ’70, într-un orfelinat brazilian.

Sora Katiei, primul roman al spaniolului Andrés Barba tradus la noi, exersa deja povestitul din perspectiva unei copile, conspectînd nişte drame de adulţi cu un soi de ingenuitate păgînă, guvernată doar de adoraţie şi repulsie. În Mîinile mici, ingenuitatea aceasta nu se mai răsfrînge asupra lumii adulţilor, ci e pusă să interacţioneze cu nişte ingenuităţi similare. Şi nu va fi deloc o joacă de copii.

Concret: o fetiţă de şapte ani, Marina, rămîne fără părinţi (în urma unui accident de maşină) şi ajunge la o casă de copii, unde mai sînt încă douăsprezece fete. Marina are acum o cicatrice impresionantă (întinsă de la umăr pînă la stern), are şi o păpuşă-confidentă (primită în dar de la psiholoaga ce o ţine sub supraveghere), dar mai ales are un trecut numai al ei (alcătuit nu doar din frînturi de imagini legate de sinistrul accident, ci şi din amintiri preafericite de la Disneyland-ul de lîngă Paris). Toate aceste lucruri îi dau Marinei un nu-ştiu-ce neliniştitor, stîrnindu-le celorlalte fete ostilitatea făţişă şi admiraţia mută. Prezenţa Marinei e însoţită de o tristeţe nelămurită şi de o „ruşine elastică“, dar şi de un mister hipnotizant, care le va face pe celelalte orfane să caute, pe ascuns, „atingerea, vocea, gesturile“ ei. Mai întîi ele îi vor fura păpuşa, apoi ea va inventa un joc cu o păpuşă vie, apoi joaca lor va atinge transa, amestecînd adoraţia cu linşajul. Iar cînd Marina le spune lor „Beţi-mă, mîncaţi-mă!“, ingenuitatea păgînă pare să vină în întîmpinarea unei cruzimi aproape biblice.