Mihai I, rege sacrificat

18 aprilie 2017   Carte

● Tatiana Niculescu, Mihai I, ultimul rege ale românilor, Editura Humanitas, 2016. 

Dacă „citești“ în paralel cele două biografii scrise de Tatiana Niculescu, cea a legionarului Codreanu (Mistica rugăciunii şi a revolverului. Viaţa lui Corneliu Zelea Codreanu) și cea a regelui Mihai, e greu să nu observi cîteva bizare asemănări: amîndoi sînt firi tăcute și au probleme în a vorbi în public (regele și din cauza unei presupuse afecțiuni a cerului gurii, numită palatoschizis), amîndoi sînt puternic influențați de figurile paterne (unul prin prezența tatălui, celălalt, regele, prin absența lui), amîndoi au doar douăzeci și ceva de ani cînd își joacă rolurile în istoria țării, amîndoi vor să salveze țara de bolșevici (Codreanu cu ajutorul lui Hitler, regele cu ajutorul iluzoriu al lui Churchill). Altfel, firește, e vorba de două personalități complet diferite: regele Mihai n-a fost un criminal și, în ciuda faptului că biografia lui este povestea unui rege care pare să nu fi avut nici o șansă, cartea Tatianei Niculescu îi dezvăluie un profil mult mai complex decît și-ar fi imaginat, poate, unii dintre noi. Dacă comuniștii nu l-ar fi obligat să abdice prin lovitura de stat pusă la cale de Moscova (vezi scena din fragmentul de mai jos), Mihai I, „primul prunc de os domnesc născut în granițele României Mari“, ar fi fost un rege bun pînă la capăt.

Prima parte a biografiei lui Mihai este dedicată tatălui, regele Carol al II-lea, un personaj tragic în felul său, suferind de priapism (boală ereditară), constrîns la exil, și încă de două ori. Dacă Mihai pare un personaj de tragedie shakespeariană, Carol al II-lea e croit după imaginarul tragediei grecești. Aproape abandonat de o mamă nefericită în căsnicie (regina Elena) și cu un tată (regele Carol al II-lea) care renunță la tron, pleacă în exil, se-ntoarce și divorțează de regină pentru a se căsători cu amanta (Elena Lupescu) – un tată care, în general, îl cam ignoră –, Mihai crește „ca un mic orfan, dornic de afecțiune“, după cum notează în jurnal bunica sa, regina Maria. Mai mult decît atît, are cinci ani cînd este smuls dintre jucării, încoronat rege și împins pe scena protocoalelor de la Curte, în mijlocul unor adulți străini (mai tîrziu va fi detronat de propriul tată). „Copil abandonat politicii“, după cum foarte nimerit se exprimă Tatiana Niculescu, descriind memorabil scena înduioșător-absurdă a încoronării regelui-copil. (Inițierea sexuală de mai tîrziu a adolescentului Mihai pusă la cale de regele Carol al II-lea este un alt episod memorabil, de data asta înduioșător-comic.) De altfel, cum spuneam și la finalul recenziei de săptămîna trecută, scriitoarea reușește un profil uman al personajului său mult mai bine conturat. Spre deosebire de cazul Corneliu Zelea Codreanu, de data aceasta Tatiana Niculescu a beneficiat din plin pe de o parte de jurnalul reginei Maria, pe de altă parte de confesiunile regelui însuși. Copilăria lui Mihai este evocată, astfel, cu multă înțelegere și este descrisă cu detalii semnificative, iar educația sa școlară urmărită îndeaproape, la fel și relația tîrzie cu tatăl, marcată de o afecțiune retrospectivă căznită, pentru ca profilul psihologic și personalitatea regelui să se contureze, în ciuda luminilor și umbrelor, cu destulă claritate.

Cu un tată „excesiv de sever, excesiv de bănuitor“ care, deși pune mare preț pe educația lui, nu-l inițiază și în politică (îi ascunde ascensiunea fascismului, spre exemplu), izolat de realitatea istorică și de situația economică (nu are voie să citească ziare, nu cunoaște starea armatei), Mihai își va găsi, pe de o parte, pasiuni paralele (mecanica auto, vînătoarea, pilotarea avioanelor), iar pe de altă parte, va fi un autodidact (în secret) în treburile politice și constituționale. Foarte interesante sînt, în plan familial, relația lui Mihai cu Elena Lupescu, mama vitregă („Pe măsură ce crește, sentimentele lui față de femeia tatălui său par să evolueze de la repulsie și respingere la acceptarea stării de fapt și curiozitate, de la dispreț la toleranță și chiar la o oarecare simpatie“), iar în plan politic, relația cu mareșalul Antonescu, un general destul de ambițios, dar lipsit de intuiție militară și de imaginație tactică, primitiv politic și dezinteresat ideologic („politica generalului este antisemită, fără să fie însă propriu-zis fascistă“, scrie autoarea, menționînd masacrul, din ordinul său, al ostaticilor evrei de la Odessa).

Cu o țară devenită stat național-legionar cu manifestări anarhice, prinsă între nazismul german și bolșevismul sovietic, constrînsă la o lovitură de stat împotriva mareșalului, iar, după război, surprinsă de abandonul anglo-american și de lovitura de stat a comuniștilor (asta după o fraudă electorală, spioni sovietici infiltrați în guvern și un plan de asasinare eșuat), destinul regelui Mihai se desfășoară ca o partidă de șah în care, de culoarea lui, nu mai rămăseseră pe tablă decît niște pioni. Abdicarea forțată în fața lui Groza și a lui Dej are semnificația unui mat provocat de manipularea jocului.

Ultima parte a biografiei regelui are un suspans de thriller politic și e meritul Tatianei Niculescu că descrie complicata perioadă finală a domniei regelui într-un tablou atît de dinamic și de limpede, deopotrivă plin de informații și atins de sentimentul deznădejdii. Destinul ultimului rege al românilor are toate ingredientele unei mari narațiuni (inclusiv cinematografice) despre familie, țară și război, iar această biografie îl surprinde admirabil.

*****

Tatiana NICULESCU
Mihai I, ultimul rege ale românilor (fragment) 

…Totul e aranjat pînă în cele mai ­mici detalii: palatul e înconjurat de trupe din Divizia „Tudor Vladimirescu“ și de agenți ai Siguranței, gărzile Palatului sînt deja capturate, liniile telefonice sînt întrerupte, pe șosea așteaptă dube ale poliției. Ieșind în balcon, Mihai constată că palatul e încercuit de blindate. Se întoarce în cameră și citește din noul textul [adus de Petru Groza – n.m.]. Mînia, disperarea, neputința îl înăbușă. Negel și Ionnițiu îl sfătuiesc să semneze. E mai bine decît să fie arestat sau omorît și speranțele românilor să fie năruite pentru totdeauna. E, oricum, un act ilegal, semnat sub amenințare.

Mihai se întoarce în salonul unde îl așteaptă regina-mamă și cei doi demnitari comuniști [Petru Groza și Gheorghe Gheorghiu-Dej – n.m.], care nu se mai ostenesc să se ridice în picioare la intrarea lui. Regele face o ultimă încercare: „Și dacă nu semnez?“ Dacă nu semnează, vor fi executați imediat o mie de studenți arestați pentru că și manifestaseră atașamentul față de tron, iar dacă va izbucni un război civil, el, regele, va purta întreaga responsabilitate. Să fie oare o cacealma? Nu vor avea îndrăzneala să ucidă o mie de studenți, se gîndește regele. Dar își dă seama că miza e atît de mare, încît planul va fi dus la îndeplinire cu orice preț. Scoate stiloul din buzunar și semnează: „Mihai R“. Apoi îi înmînează documentul lui Groza. Atingerea acelei prețioase hîrtii trezește saltimbancul din el, care abia așteaptă să facă tumbe de bucurie că, iată, îngenunchează un rege și o regină. Le arată un pistol spunîndu-le glumeț că l-a adus cu el preventiv: nu cumva să pățească ce pățise Antonescu. Apoi, chicotind, îl îndeamnă pe Dej să-i trimită persoanei particulare care a devenit regele o felicitare de Anul Nou. După care îl întreabă pe Mihai, ca pe un prieten de pahar, ce planuri are, rămîne în țară, pleacă… La final îi atrage atenția ca nu cumva să ia legătura cu britanicii sau cu americanii sau cu alți occidentali, să nu fie necazuri…

După plecarea celor doi, Mihai și regina-mamă rămîn așezați pe canapea împietriți. Nu mai e nimic de spus. E ora 15. În seara acelei zile, Adunarea Deputaților ia act de abdicarea regelui și proclamă Republica Populară România.

Mai multe