Mici reverii editoriale

Curat sadism rubricard! Sînt nevoit, conform convenţiei, să scriu miercuri 23 noiembrie dimineaţa, tocmai cînd începe Tîrgul „Gaudeamus“, fără să fi pus încă pasul în „sacrul“ perimetru Romexpo. Iar articolul e menit să apară joi 1 decembrie, la cîteva zile după ce evenimentul se va fi încheiat, dar, logic, fără nici o referinţă la vreuna dintre întîmplările şi cărţile petrecute sau lansate acolo! 

Cum o-ntorc, tot prost pic. Unde mai pui că-i vorba şi de Ziua Naţională! Mă sperii singur cînd mă gîndesc la ce subiecte (total nepotrivite momentului) mi se îmbie: cartea lui Cioran despre Franţa, amintirile Zoei Cămărăşescu (a căror reeditare am prefaţat-o recent, cu încîntare), Mihai Sârbulescu şi grupul „Prolog“... Mă rog, tot chestii izbind ca nuca-n perete în festivismul clipei.

Dacă tot vom trăi (adică... am trăit) o săptămînă în feeria cărţii, încai să-mi vărs şi eu aiciacum cîteva străvechi reverii editoriale. Prietenii din branşă le ştiu de mult; iertare de tocarea măruntă, dar încăpăţînarea e un specific măgăresc la care cu onor consimt. Şi pe hîrtie le-am pus nu o dată, spre extazierea – iute transformată în lamento neputincios (economiceşte) – a celor responsabili.

Dragii moşului, oare de ce nu găseşte nicăieri Măria Sa Acneicul valah un raft de librărie, subţirel-dar-vioi, cu marile lecturi ale moralismului dintotdeauna? De ce mă lăsaţi umilit în FNAC-urile din Paris, Bruges, Lille, Geneva şi Zürich, în faţa unui banal (dar copleşitor) raft etichetat „Pédagogie“, care-i cuprinde suav-mercantil pe Marc Aureliu, Epictet, Seneca, Pascal, Vauvenargues, La Rochefoucauld, Nietzsche, La Bruyère, Chateaubriand, Goethe, Chamfort, Schopenhauer, Sénancour, La Fontaine, Kierkegaard, Amiel, Cioran? Laolaltă cu Patericul, cu niscai zdravene antologii din Filocalia, sufism, budism, islamism şi cu ce idei mai are Editorul, cred că s-ar închega şi în context dîmboviţean un vrednic segment cărturăresc dedicat formării (şi împăcării) sufleteşti, armoniei interioare. Inclusiv bunei resemnări, de care vom avea tot mai multă nevoie pe măsură ce criza financiară, socială şi morală, plus austeritatea şi penitenţele de rigoare ne vor umbri tot mai irepresibil.

Unde vedem aşa ceva, acum, la noi? Rog să nu fiu trimis nici pe Internet („unde găseşti tot ce vrei, moşule“), nici la librăriile Deisis, Bizantină, Anastasia, unde fireşte că există unul sau altele dintre titlurile cu pricina ş.cl. Ideal ar fi să-i ai pe toţi laolaltă: înţelepciunea lumii în douăzeci de cărţi. Un raft ecumenic la Humanitas-Kreţulescu şi la Cărtureşti-Verona.

Doi. Cine se va încumeta la o serie editorială „Ei despre noi. Noi despre ei“,  care să antologheze zecile de cărţi (mai ales jurnale din anii de studii şi memorii de călătorie) ale românilor despre Berlin, Roma, Paris, Viena, Budapesta, Florenţa, Londra etc., paralel cu largi fragmente, dibaci extrase, din notele călătorilor străini în Ţările Române? Pitoresc, năucitor creuzet de alogenie de-aproape jumătate de mileniu încoace, România e-o mină de aur pentru etnocomparatistică. Numai ce-nchid ochii şi-mi imaginez un raft de bibliotecă – românii despre angloamericani, francezii, nemţii, englezii, italienii şi ruşii despre români, românii despre ruşi, germani, englezi, Biserica română între Moscova, Athos şi Vatican ş.a.m.d. – că întrevăd deja o coadă stufoasă, profitabilă pentru toată lumea, la standul ICR de la Salon du Livre 2020...

Trei. Cine şi cînd îşi va aronda responsabilitatea unei colecţii editoriale care să le facă tinerilor educaţia judecăţii estetice a unui tablou, a unei sculpturi, a unei expoziţii, a unei cărţi, a unei piese de teatru, a unui concert? Titlul ar fi pur şi simplu „Cum“, un soi de know-how cultural. Cum citim un spectacol? Ce va să zică limbajul scenografiei, light design-ul şi descifrarea comportamentului nonverbal? Cum intrăm într-o expoziţie şi cum citim un tablou? Din ce direcţie începem parcursul? Cum ne plasăm faţă de obiectul contemplaţiei? Cum se ascultă o simfonie sau un concert? Cînd (nu) trebuie să aplaudăm? Cum comparăm variantele de interpretare? Ce înseamnă jocul text-context-subtext psiho(şi socio)logic în evaluarea unei cărţi? Ce rol deţine în judecata strict estetică determinismul etnogeografic şi istorico-politic? Cum ne orientăm printre diferenţele specifice marilor şcoli de roman – ruşii, englezii, francezii, (sud) americanii... 

Vreo zece specialişti creditabili, care să-şi dea, fiecare, în cincizeci sau o sută de pagini bine ilustrate, decoctul priceperii acumulate într-o viaţă. Cărţi de temelie pentru vreo două, trei generaţii!

Patru. Cel mai mult am suferit cînd am înţeles că trebuie să ne luăm gîndul de la antologii. Nimic nu este mai eficient, la 15 ca la 70 de ani, decît sistemul „multum in parvo“. Ca şi „best of“-ul în muzică. Ştiu că specialiştii şi maniacii exhaustivităţii detestă metoda, pe care o consideră ignară, ignobilă, de-o frivolitate asasină. Aşa o fi. Dar pentru consumatorul obişnuit e ideală. Cîte n-am plănuit! Cele mai suculente pagini de amor din romanul românesc. Sau cele mai frumoase eroine. Sau peisaje. Ori sonete, poezii de dragoste, poezii religioase, tirade din teatru, reportaje literare, campanii polemice, pro şi contra Eminescu, Caragiale, Arghezi ş.a.m.d. Sau cele mai negre pagini ale românilor despre ei înşişi. Cele mai frumoase epistole (o sută, să zicem) ale scriitorilor noştri. Antologia Bucureştilor în literatură şi evocări. Cele mai tari fragmente din literatura noastră de călătorie. Ori din memorialistica anilor de studiu; ar fi minunat să vadă junimea de azi cum s-au copt la universităţile apusene paşoptiştii, junimiştii, criterioniştii. Şi optzeciştii... după 1989.

Ţi-ai găsit! Să vă spună editorii de la Curtea Veche cît au pătimit cu Copyro-ul – instituţie specializată în infarctul şi albitul părului redacţional – cînd am alcătuit antologia De la coroana regală la Cercul polar! Numai ce-i şopteşti astăzi unui editor cuvîntul antologie, că-i vine să se urce pe pereţi.

Mai bine să trecem la cîteva subiecte infinit mai fezabile. 

Nu înţeleg absenţa lui Schopenhauer din panoplia noastră editorială. Omul care a amprentat decisiv sufletul „poetului naţional“, ins cu operă de importanţă (cel puţin) continentală, este lăsat la noi în seama unei antologii maioresciene de aforisme, a unei discutabile ediţii basarabene şi a traducerii în... franceză realizate de pitorescul Charles Adolphe Cantacuzène. Vi se pare normal aşa ceva în 2011?!? 

Oswald Spengler, Amurgul Occidentului. Unde este versiunea românească a acestei cărţi care l-a format pe Cioran şi a tulburat gîndirea etnopolitică europeană mai bine de-o jumătate de veac? 

Apropo de Spengler şi Cioran. Dată fiind portanţa autorului Sfîşierilor în gîndirea şi trăirea filozofică românească, oare nu s-ar cuveni să traducem cîteva dintre marile surse ale meditaţiilor sale? Un Rozanov, un Klages, inclusiv Merejkovski, de nu chiar o selecţie cioraniană din opera lui Nietzsche!

În fine, există, din nefericire, şi la noi, ca-n toată lumea occidentală a corectitudinii politice, o reticenţă la slavofilia lui Soljeniţîn. Explicabilă, adică justificabilă (şi, în ultimă instanţă: onorantă), în fel şi chip, ea a răcit pînă la îngheţ piaţa editorială de la noi şi de aiurea. Şi totuşi, Soljeniţîn rămîne un reper uriaş, uman şi literar, al veacului al XX-lea. Sigur, i s-au tradus în româneşte marile cărţi. Însă numele lui a rămas la mansardă, la nivelul capriciilor de cititor. Cred că se impune reluat şi mediatizat masiv, aşa cum i se cuvine. Şi cum avem profundă nevoie.

Iar cu această ocazie, poate, zău aşa, traducem şi Lenin la Zürich. Cui trebuie să-i explic de ce?

Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Oare chiar ne-am întors de la Athos?, Humanitas, 2011.