Metonimiile biograficului

● Laura Francisca Pavel, Trucuri urbane, OMG Publishing, 2022.

În Trucuri urbane, Laura Francisca Pavel poetizează un aspect al realității mai puțin explorat. Cu alte cuvinte, cîștigă un pariu riscant. Spun asta pentru că ea practică un lirism cu miză intelectuală puternică. Chiar dacă nu aș fi știut că autoarea are preocupări foarte serioase în zona criticii și teoriei literare, tot nu aș fi putut trece cu vederea unele modalități de frazare și chiar unele concepte preluate din acel areal. Riscul e cu atît mai mare cu cît, de regulă, atunci cînd poezia se construiește în jurul unei idei, cînd autorul se lasă purtat de valul demonstrației, poezia încetează a mai fi poezie (repetiție intenționată). Cel puțin pentru mine, cum spui e mai important decît ce spui. Obiectele din realitate sînt fatalmente limitate, în timp ce perspectivele asupra lor, infinite.

În cartea de față, autoarea reușește să mențină un echilibru între cum și ce. Placheta e structurată în cîteva secțiuni: Protocoale retro, Amsterdam, Personaje, Opțiuni estetice și Calculată tandrețe. Multe texte trimit către o perspectivă meta asupra propriului scris: poeta se observă pe sine, cea care scrie. Dar observația nu presupune, cum ar fi de așteptat, obiectivitate pură, ci și interpretare. Poezia Laurei Francisca Pavel pare un construct format din prefabricate dispuse într-un flux bine controlat. Important, textele nu sună deloc fals, nimic nu pare artificial, nelalocul lui. Mai mult, se simte în subsidiar o anumită autoironie ce scurtcircuitează și relativizează jocul ideilor. „Trucurile“ sînt niște măști pe care autoarea le tot schimbă în funcție de contextele existențiale la care face referire. Aș merge pînă acolo încît aș spune că însăși biografia este o mască: „Geometrie, beton, precizie: / arunci ce se deșiră, / ce încă mai colcăie / În fiecare pliu sau trapă, / gustul coclit al delăsării / debris, fetișuri, biografii / se evaporă, ne scapă. / Ce nu se cerne, ce nu se strecoară? / Precizie, beton, geometrie: o sentință oarecare, o incizie în sticlă, / o sculptură bătută la muchii / materie super fluidă“. Acest fragment mi se pare relevant pentru întreg volumul deoarece transpare din el tehnica scrierii acestui tip de poezie. Sînt selectate din realitate acele aspecte pronunțat vizibile, abrazive, cele care, în general, rețin atenția. Dar fiecare dintre noi știe că fiecare cuvînt are propria lui încărcătură, nu doar semantică, ci și emoțională. Vorbim în acest caz despre contragerea absolută. Ea funcționează asemenea conceptelor. Totuși, în literatură, încărcătura emoțională trebuie să rezoneze cu ceva din realitatea/realitățile celor care citesc. Poezia Laurei Francisca Pavel reușește să transmită mult chiar și atunci cînd oferă foarte puțin. Tehnica descrisă mai sus e valabilă pentru construcția versurilor, a „prefabricatelor“, așa cum pare a reieși din rîndurile următoare: „Și dacă aste imagini și acțiuni concentrate / fi-vor arhivate spre aducere aminte, / înghețate în butucul ăsta (pe care o lectură pedantă / l-ar putea interpreta, vezi bine, / ca pe o metonimie a inconștientului, / dar el nu e, zău, decît ceea ce e, te izbești de el și gata)“.

Dar, așa cum am spus deja, poeta organizează totul într-un flux bine controlat. Poeme precum „Decorativ, vag terapeutic“, „Intenții și scopuri“, „Note de subsol“, „Opțiuni estetice“ și, mai ales, „Voi nu, doar ritmul“ degajă multă energie, fiind niște texte ce adună în ele însele aluviunile unei realități la care cititorii au acces din ce în ce mai mult pe măsură ce reușesc să decodifice background-ul biografic.

Poezia Laurei Francisca Pavel e uneori un conglomerat de flash-uri autoscopice. Eul rezidă dintr-o acumulare de date oferite tot după principiile metonimiei. Parcă ar vrea să deconstruiască abstractul prin livrarea a cît mai multe date concrete. Intră în joc și limbajul colocvial pe care îl stăpînește foarte bine. Secțiunile Amsterdam și Personaje sînt pline de biografeme ușor recognoscibile, dar par, în același timp, și mici concesii pe care autoarea le face cititorilor. Această impresie mi-o dă de fiecare dată cînd oferă repere clare, cunoscute de toată lumea. Dar intervine și un alt aspect: regia sau gestionarea recuzitei. Iată: „Pe moment nimic spectaculos, nimic / Ce e adevărat nu e departe / Doar că nu e de noi. / Liniștește‑te / ești în siguranță, îmi zice, / ieșim iute pe hol, / spațiu strîmt, gîfîie / Azi nu, oprește-te / (ridicol, de parcă aș vrea / să mi-l rețin pentru mine) / se simte fentat, mă simt vinovată / nu-i rețin bine numele / zîmbește străpezit, dream on! / nu mai promite nimic / Ar fi nevoie aici de o schimbare de registru“ („Amsterdam, la mansardă“).

Uneori o carte poate fi înțeleasă și prin ceea ce nu poate transmite, prin ceea ce se pierde odată cu poetizarea diferitelor tipuri de realitate, tot așa cum un individ își trădează adevărata natură exact atunci cînd afirmă despre sine contrariul, recurgînd în permanență la „trucuri“ și butaforii. Noroc că artistul poate performa chiar și atunci cînd decorul este demontat și ascuns în spatele cortinei.

Șerban Axinte este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Scrîșnetul dinților, Editura Cartier, 2021.