Meridianul sîngelui

● Cormac McCarthy, Meridianul sîngelui, traducere din limba engleză de Iulia Gorzo, Colecţia „Biblioteca Polirom“, Editura Polirom, 2011.

Romanul acesta e deja materie de studiu în universităţile americane. O merită. Enorma exagerare pe care e construit îl hărăzeşte pentru soarta de reper literar. Meridianul sîngelui are în sînge excesul, practică o proză extremă, e mai dur decît Nu există ţară pentru bătrîni şi mai apocaliptic decît Drumul – dacă e să-l comparăm cu celelalte două romane ale lui McCarthy traduse pînă acum la noi. 

Povestea are toate datele unui western horror, dar atîta vărsare de sînge e aici, şi atît de sălbatică, de gratuită, de sinistră în infinitele ei variaţiuni, încît te simţi mai degrabă într-o Iliada unde zeii au fost înlocuiţi de demoni demenţi, iar Troia – de mirajele Arizonei. Pe de altă parte, nu numai grotescul este excesiv în acest roman – excesivă e şi frumuseţea scriiturii, cu farmecul ei hipnotic, ţesut parcă de nişte morgane baroce. Se omoară în devălmăşie (indieni, mexicani, americani), se practică decapitarea, jupuirea, eviscerarea, crucificarea, se atîrnă urechi de om pe salbă şi copii morţi în copaci, dar proza sună ca o baladă stranie, are dulceaţa mierii sălbatice, pare scrisă de un Ştefan Bănulescu jucîndu-se de-a infernul prin Texas, cu „călăreţi spectrali, albiţi de colb, neştiuţi în arşiţa crenelată“. 

Am văzut, filmată, o oră de curs de la Yale unde era discutat Meridianul sîngelui şi unde studenţii erau împărţiţi în două tabere egale: cei cărora le plăcuse romanul şi cei cărora nu. Mi se par îndreptăţite ambele reacţii, cartea rămînînd oricum de neuitat, şi într-un caz, şi în celălalt. Cu totul minunat şi în afara oricărui dubiu e numai extraordinarul talent literar al Iuliei Gorzo, care semnează traducerea românească.