Memorabil

● Simona Goșu, Fragil, Editura Polirom, 2020.

Cartea de povestiri a Simonei Goșu (n. 1976) este cel mai bun debut în proza scurtă de la volumașul Laviniei Braniște încoace (Cinci minute pe zi, Casa de pariuri literare, 2011), avînd chiar cîteva calități în plus. Pregătită îndelung și minuțios (cu texte publicate inițial în Iocan, Familia, Steaua și pe revistadepovestiri.ro, și ulterior prelucrate), cartea oferă douăzeci de povestiri consistente, însumînd aproape trei sute de pagini de proză scurtă realistă la un nivel impresionant, perfect omogenă tematic și stilistic (titlul cărții este de sine stătător), fără scăderi, fără rateuri, doar cu mici momente de respiro asigurate de cîteva schițe.

Ce o face atît de bună? În primul rînd, faptul că este gîndită în jurul cîtorva teme, relativ inedite la noi, pe care le explorează cu răbdare și detașare, în acord cu dificultatea lor, mai ales că, de obicei, temele nu sînt tratate separat, ci în conjuncție: complexele maternității, relațiile complicate ale unor familii separate/monoparentale, confuziile, fricile, dar și fascinația copiilor în preajma adulților, nesiguranțele și ezitările adulților în preajma copiilor, mecanismul secretelor dintre copii și adulți. E plin de copii în prozele Simonei Goșu și rareori cineva i-a tratat cu asemenea simț, curiozitate și considerație, obținînd efecte, deseori, copleșitoare. Căci, în al doilea rînd, dramatismul situațiilor este un mare atu al acestei cărți în care aproape toate situațiile te solicită emoțional, fiind vorba de blocaje, minciuni, anxietăți, panici, traume, furturi, abandonuri, adultere, abuzuri, sinucideri. În al treilea rînd, toate acestea ar fi căzut în gol, adică în sentimentalism și melodramatism, dacă autoarea n-ar fi știut să le strunească cu detașare auctorială (persoana întîi e folosită doar în cele cîteva schițe), cu un foarte bun control asupra a ceea ce nu trebuie spus, deci cu multă subtilitate (vor exista cititori care nu vor „vedea” prea departe în unele proze), lucru realizabil cu o precizie a limbajului mai degrabă auster, dar foarte eficient în a „tăia” adînc, nelăsînd urme, doar durere.

Cum spuneam, temele revin, fiind explorate din diverse unghiuri în mai multe povestiri. În cîteva proze este abordată tema maternității în cele mai dramatice manifestări ale ei: o tînără femeie, al cărei bebeluș îi respinge laptele, este repezită de un ginecolog lipsit de tact (care o sfătuiește să nu mai facă alt copil) și devine obsedată de ideea că laptele ei n-ar fi bun; aceeași protagonistă fiind surprinsă, cîțiva ani mai tîrziu, gravidă cu al doilea copil și alienată de cîntecul unui pui de cucuvea aciuiat în preajma casei (în ambele cazuri, „rezolvarea” venind de la un animal). Într-o altă proză, un cuplu reușește, după multe eforturi, să adopte un bebeluș, doar pentru ca tînăra mamă adoptivă să realizeze că nu se poate apropia de el și că, de fapt, nu și-l dorește. În fine, o mamă (pare că) își abandonează fetița aflată în pragul înecului; altundeva o femeie, îndoliată după propriul copil, își abandonează finuțul într-un mall; pentru ca în altă proză un bărbat pare că-și abandonează și el băiețelul într-un tren, lăsîndu-l în grija unui fost tovarăș de pușcărie (după cum intuim dintr-o altă proză avînd același protagonist).

O altă temă recurentă sînt familiile monoparentale ai căror copii sînt însă „abandonați” în alte feluri/grade. În  „Secrete” (unul dintre vîrfurile cărții), neglijată de mamă, o fetiță confruntată cu semnele misterioase și dureroase ale pubertății primește explicații și un remediu de la ceea ce pare a fi amanta secretă a tatălui plecat de-acasă. Sfătuită să păstreze secretul asupra existenței femeii străine, fetița pune întregul episod pe seama interacțiunii destul de ambigue cu tatăl, trezindu-i mamei suspiciunea că tatăl și-ar fi (putut) abuza(t) fiica.

Într-o altă proză remarcabilă, cu mai multe straturi de semnificații („Aleea Duetului 26”), o fată respinge prezența noului iubit al mamei, apropiindu-se de un vecin depresiv (văzut ca un alter ego deopotrivă al ei, ca inadaptată în propria familie, și al tatălui ei, ca îndepărtat de propria familie), pe care însă nu-l poate salva de la sinucidere. O altă fată, care resimte lipsa unei figuri paterne și care trece printr-o criză prepuberă de identitate de gen (la școală suportă o formă aparent inofensivă de bullying), găsește înțelegere și încurajare tocmai la noul iubit al mamei, al cărui compartament rămîne totuși ambiguu. O altă fată este constrînsă să se mute la tatăl ei, neștiind sau neacceptînd faptul (nu e sigur) că mama ei se află pe moarte. În fine, un băiețel crescut de bunică, în lipsa mamei plecate la muncă în străinătate, este abordat de un străin în sala cinematografului unde mergea singur, iar străinul, al cărui comportament rămîne de asemenea ambiguu, deși profund suspect, cîștigă încrederea băiețelului și obține de la acesta promisiunea că se vor reîntîlni.

În alte proze se dezvoltă diverse complicități, bazate pe candoare, între copii și adulți, situații sfîrșite nefericit. O mamă își implică fetița într-un furt minor din magazin, episod care pare că marchează sfîrșitul inocenței copilului. O altă fetiță este martora neștiutoare a morții bunicii căreia îi „refuză” lumînarea aprinsă la căpătîi. O altă fetiță alimentează, fără s-o știe, suspiciunea unei vecine bătrîne că mama ei tocmai se pregătește de avort, atrăgînd, astfel, disprețul gratuit al bătrînei care nu putuse face copii la viața ei.

Subsumate temei vulnerabilității în diversele ei manifestări, prozele Simonei Goșu abordează cu multă subtilitate și cu multă înțelegere situații complexe de familie unde fiecare personaj are parte de inadecvare, confuzii, temeri, panici, uneori chiar abuzuri. Iar asta fără să facă concesii așteptărilor morale sau sensibilității cititorilor. Matur, dramatic, original tematic și memorabil ca realizare, Fragil este cea mai bună carte de proză scurtă din 2020.