Mediatori evanescenți
● Adam Haslett, Gîndește-te că nu mai sînt, traducere și note de Alexandra Turcu, Editura Paralela 45, 2020.
O să spun de la bun început că experiența lecturii romanului lui Adam Haslett a fost pentru mine mai curînd una existențială decît livrescă. Situat undeva în proximitatea stilistică și tematică a unor Jonathan Franzen și Zadie Smith (dar strict cea din Despre frumusețe), Haslett nu se sfiește să fie intello, analitic și să vină cu o teză a sensibilității pe care o pune în scenă pe mai multe voci. Și cînd spun scenă nu folosesc o metaforă căznită, ci mă refer la o scenă propriu-zisă, pe care urcă vocile membrilor unei familii destrămate de demonul amiezii care îl împinge pe tată, John, la sinucidere și care apoi distruge viața fiului său, Michael, irizînd în jur aburii unei otrăvi care sleiește orice urmă de viață.
Există o asemănare structurală între Gîndește-te că nu mai sînt și faulknerianul Pe patul de moarte: povestea acestei familii este spusă de fiecare membru al ei, unii povestindu-și chiar propria moarte, prin alternări ale discursurilor, viziunilor și planurilor temporale. Dar nu trebuie să se sperie nimeni de bau-bau-ul modernist: în spatele aspectului fragmentar se află o poveste fluentă și emoționantă care se apropie cu fiecare pagină de un sfîrșit implacabil pe care vrei să-l amîni. Romanul lui Haslett poartă în jurul său aura tragediei antice, fără a pune însă în discurs vreo vină a celor pedepsiți, ci aruncîndu-i direct în brațele acelui monstru care macină ființa umană din interior. Fiecare dintre cele cinci personaje-discurs ale romanului își are în această tragedie propria lume, perfect individualizată și dezvoltată de Haslett, chiar și atunci cînd discursul se dizolvă în nebunie sau în moarte. John, căzut pradă depresiei după cîteva rateuri succesive ale carierei, se dizolvă lent în acedie pentru ca în final să-și pună capăt zilelor; Margaret e femeia care s-a lăsat înșelată de aparențele puse la bătaie de tînărul britanic charismatic pe care l-a luat de soț și care o lasă văduvă, cu trei copii; Celia e tipa sportivă, voluntară, care-și crește fratele mai mic și care se dedică asistenței sociale, devenind dependentă de ajutorul pe care trebuie să-l ofere încontinuu celorlalți; Alec e mezinul răsfățat, homosexualul care într-un tîrziu, după infinite experiențe sexuale, își găsește iubirea și care se refugiază într-un fals pragmatism; în fine, Michael, adevărata reușită a acestui roman, e copilul fantast, care e livresc în exprimare și monstruos în observații din prima copilărie, care adoră muzica disco (o adorație teoretică, aplicată) și care la maturitate devine depresivul ratat dependent de medicamente, etern îndrăgostit de lesbiene de culoare, pasionat pînă la obsesie de psihanaliza aplicată traumelor colective cauzate de trecutul sclavagist al țării sale. Michael e rama în care se așază perfect restul familiei lui: el e trauma, el e trama, el spune povestea vieții și își spune povestea morții. El transformă niște banale scrisori către mătușa Penny, în care ar fi vrut să-i povestească călătoria pe ocean spre Marea Britanie, într-un spectacol al imaginației care mi-a amintit de Cum mi-am petrecut vacanța de vară, romanul lui T.O. Bobe.
În fine, Michael oferă și structura conceptuală a acestei povești, el fiind termenul mediator, evanescența ce ține laolaltă o familie care altfel s-ar destrăma în toate colțurile lumii. Iar dispariția lui nu e decît un act care finalizează procesul implacabil început de moartea tatălui.
Romanul lui Haslett poate fi citit, la un anumit nivel, și ca o lungă acuzație aruncată în obrazul industriei farmaceutice americane și al medicinei psihiatrice care îndoapă cu lejeritate un depresiv pînă dincolo de dependență. Însă caracterul tragic al acestui roman e sporit de corul vocilor acestei familii, un soi de tînguire a morților care nu e lipsită însă de o rază de lumină. În fond, pentru două dintre aceste personaje moartea înseamnă pace. Traducerea Alexandrei Turcu e mai mult decît OK.
Bogdan-Alexandru Stănescu este scriitor şi critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Caragiale. Scrisoarea pierdută, Polirom, 2019.