Martiriul bărbatului

1 octombrie 2015   Carte

● Philip Roth, Viaţa mea de bărbat, traducere de Horia Florian Popescu, Editura Polirom, 2015.  

Acesta e romanul care i-a adus lui Roth primele şi cele mai aberante acuze de misoginie. Publicat în 1974, după ce dăduse

şi

iar cariera lui explodase,

este romanul inspirat de experienţa propriului mariaj cu Margaret Martinson, dar mai ales de divorţul, urmat la scurtă vreme şi de moartea acesteia în urma unui accident. Margaret Martinson mai fusese muza lui Roth în romanul

(1967) în pielea personajului Lucy Nelson, reluat şi aici într-o povestire în povestire. Căci

este împărţit în două secţiuni. Prima conţine două povestiri scrise de tînărul scriitor de succes Peter Tarnopol, care debutase răsunător cu romanul

(Tarnopol fiind un

rothian post-Portnoy), despre viaţa sentimentală complicată a celui care avea să devină unul din personajele emblematice ale lui Roth: profesorul Nathan Zuckerman. A două parte a romanului, intitulată „Povestea mea adevărată“, fiind confesiunea lui Tarnopol despre mariajul & divorţul, unul mai distructiv decît altul, de Maureen (a doua încarnare livrescă a Margaretei Martinson, la şase ani după moartea acesteia). Altfel spus, avem în acest roman două grade de sublimare a biografiei: a lui Roth în Tarnopol şi a lui Tarnopol în Zuckerman. Situaţie care este şi mai complexă decît pare, căci avem două niveluri de ficţionalizare cu doi naratori ieşiţi dintr-un al treilea, trei tipuri de confesiune narativă (către cititorul fictiv, către psihanalist, acelaşi Spielvogel din

, şi către cititorul real), aşadar un joc de oglinzi, stratificări şi multiplicări narative, plus referinţele de rigoare (Flaubert, Dostoievski, Mauriac, Rousseau, Faulkner ş.a.), care fac romanul ceva mai dificil de urmărit. (Această complexă tehnică a dedublării Roth o va mai folosi şi în

despre care am scris aici în primăvară.) 

Rezumat brutal, acest roman tragi-comic este încercarea disperată a tînărului scriitor Peter Tarnopol de a-şi exorciza mariajul şi divorţul prin autobiografie, după ce instrumentele literaturii şi căile terapiei la psiholog s-au dovedit inutile. (De altfel, romanul este necruţător la adresa avocaţilor de divorţ şi a psihologilor.) Tarnopol se găseşte la confluenţa a două crize: cea de viaţă privată, obsedat fiind chiar şi după moartea fostei soţii de căsătoria cu aceasta (furia şi frustrarea nu sînt anulate de moarte, dimpotrivă), şi cea artistică, întrucît biografia sa turmentată, răscolită şi de terapie, îl aduce în pragul impotenţei creatoare. Maureen se dovedeşte, precum mama lui Portnoy, o manipulatoare de primă mînă: mai întîi îl constrînge pe Tarnopol să se căsătorească cu ea falsificînd o probă de urină pentru a părea însărcinată, apoi nu îi acordă divorţul şi îi cheltuieşte restul de bani care nu se duc pe terapie; ba chiar, în cele din urmă, alege ea însăşi calea ficţiunii (al patrulea potenţial palier narativ din roman) pentru a-l transforma în personaj literar şi ameninţînd, astfel, să-l compromită în faţa familiei şi a breslei. 

Răbufnirea lui Tarnopol este antologică, iar infama bătaie, scena mult hulită a bătăii (din care citez fragmentul de mai jos) a fost şi cea care le-a stîrnit pe feministe împotriva lui Roth. Claudia Pierpont, biografa scriitorului, descrie pe larg în

(2013) contextul articolului „Why do this men hate women?“ publicat în

în 1976 de celebra feministă Vivian Gornick, un articol îndreptat împotriva literaturii „misoginilor“ Saul Bellow, Norman Mailer, Henry Miller şi Roth, dar un articol obtuz în care comite clasica, fundamentala eroare de a confunda autorii de mai sus cu protagoniştii propriilor cărţilor („Roth is clearly saying this repellent creature

– and all those who resemble her – deserves to die“). O eroare comisă şi de cronicarul de la

Morris Dickstein (a cărui cronică poate fi citită la liber pe Internet), care-l acuză că a făcut mai mult terapie decît ficţiune, pentru ca în cele din urmă să-i aplice şi acesta eticheta de misoginism („the women are monstruos because for Philip Roth women are monstruos“). Cu toţii ignorînd celelalte relaţii cu femeile ale protagonistului Tarnopol, terapia cu psihologul Spielvogel în care Tarnopol îşi apără anticipat poziţia („Nu e pentru că femeile înseamnă prea puţin pentru mine – nenorocirea a venit din faptul că ele înseamnă prea mult. Ele sînt piatra mea de încercare nu pentru potenţă, ci pentru

. Dacă aş fi ascultat de sulă în loc de alte organe amplasate mai sus, nu aş fi intrat niciodată în mizeria asta.“) şi, mai ales, finalul cărţii în care avem acces la jurnalul lui Maureen din care aflăm şi motivaţiile psihologice ale comportamentului ei. Claudia Pierpont citează un interviu cu David Williams, copilul Margaretei Martinson, în care acesta povesteşte cum Philip Roth a avut grijă de educaţia lui şi, în ciuda personajului Maureen, niciodată nu i-a vorbit altfel despre mama sa (moartă în accidentul deja menţionat pe cînd el era un copil) altfel decît cu admiraţie şi dragoste. De altfel, în

Roth afirmă despre Margaret Martinson că a fost „the greatest creative writing teacher of them all, specialist par excellence in the aesthetics of extremist fiction.“ 

Lucrurile stau, de fapt, exact pe dos: departe de a fi un roman misogin care proclamă că femeile ar trebui să moară,

(roman finalist la National Book Award) atacă tocmai prejudecata inviolabilităţii masculine: şi bărbaţii pot dezvolta dependenţe maladive faţă de femei, şi bărbaţii pot fi lipsiţi de apărare în faţa minciunilor femeii, şi bărbaţii sînt vulnerabili în mariaje disfuncţionale, victime ale divorţurilor, pacienţi ai psihologilor. Dar cum s-a întîmplat şi cu

cînd un onorabil traducător român l-a acuzat pe Philip Roth de pornografie, nu mă aştept ca toţi cititorii acestei cărţi să treacă prea uşor peste scena de violenţă domestică de mai jos.  

Pagina de autor a lui Marius Chivu aici.

*****

Philip ROTH

Viaţa mea de bărbat (fragment)

– Omoară-mă, de ce să nu mă omori!
– Perfect, aşa am să fac, şi am pocnit-o peste cap, mai întîi dintr-o parte, apoi din cealaltă. Asta doreşti, aşa am să fac!
– Aşa să faci!
– Acum, am zis lovind-o în partea din spate a craniului cu muchia palmei, acum – am cîrpit-o din nou în acelaşi loc, acum cînd o să te duci la tribunal, n-o să mai fii nevoită să inventezi totul: acum o să ai ceva adevărat de care să te plîngi judecătorului! O bătaie adevărată, Maureen! În sfîrşit, lucrul adevărat! Eram pe podea, călare pe ea, şi o cîrpeam peste cap cu palma deschisă.

Sîngele ei se întinsese pretutindeni: pe faţa ei, pe mîinile mele, pe rogojină, pe partea din faţă a taiorului, pe bluza ei de mătase, pe gîtul ei gol. Lucrul adevărat – şi era minunat. Îmi plăcea la nebunie. Bineînţeles, n-aveam deloc intenţia s-o omor chiar atunci şi chiar acolo. Adevărul era că nici măcar nu mai eram furios. Atît că mă delectam copios. Îi distrugeam taiorul în care arăta atît de atrăgătoare şi asta, în mod bizar, îmi tăia din avînt. 

– Dă-i înainte, nu te opri, şi balele i se scurgeau pe bărbie, viaţa mea, viaţa mea e un căcat, lasă-mă să mor… 
– Curînd, foarte curînd, acum o să fii o moartă frumoasă…

N-a trebuit să mă întreb prea mult timp unde s-o mai atac. Am întors-o cu faţa în jos şi am început s-o pisez cu palma ţeapănă la fund. Fusta taiorului roşu şi juponul erau săltate şi împinse înapoi şi i se vedea funduleţul ei de pisică maidaneză, strîns în chiloţii albi şi strîmţi. O băteam la cur. Zece, cincisprezece, douăzeci de lovituri – le-am numărat pentru ea cu voce tare – şi apoi, în vreme ce ea zăcea acolo plîngînd cu sughiţuri, m-am dus la şemineu şi am luat vătraiul din fier forjat. Iar acum, am anunţat-o, am să te ucid, aşa cum am promis.

Nici un cuvînt de pe podea, doar un scîncet.

– Am de gînd să-ţi zdrobesc capul ăla nebun, mincinos, cu vătraiul. Vreau să-ţi văd creierii, Maureen! Vreau să-i calc cu pantofii mei – şi apoi să-i transfer Ştiinţei. Dumnezeu ştie ce or să găsească.

Acum am putut să înţeleg cuvintele abia audibile pe care le scîncea:

– Omoară-mă, spunea ea, omoară-mă, omoară-mă…

În primele momente nu observasem că începuse să se cace în chiloţeii ei. Duhoarea se răspîndise în jurul nostru înainte să văd cum excrementele îi umflă turul chiloţeilor.

– Omoară-mă, îngăima ea în delir – omoară-mă de tot. Omoară-mă odată, ce mai aştepţi!

Mai multe