Marea trăncăneală

● Florin Lăzărescu, Noaptea plec, noaptea mă-ntorc, Editura Polirom, 2021.

Candoarea lui Pavel Iovan, un muncitor în construcţii, poreclit „Moş Mistrie” şi aflat în pragul vîrstei de pensionare, este egalată doar de limbuţia sa, de slăbiciunea genuină pentru taifas. Drept urmare, obiectele, vieţuitoarele ori fenomenele care i se ivesc în cale sînt constant personificate, de la ceaţa care îl întîmpină dimineaţa, smulgîndu-i un resentiment („Întinde-te pîclă, că ai unde! Nu ţi-ar mai ajunge!”), şi pînă la găinile din propria gospodărie ori la broaştele rătăcite şi zărite prin subsolurile şantierului, care îi provoacă un acces de grijă paternă. Deşi neîmpăcat cu viaţa mizerabilă pe care este silit să o ducă, Pavel nu este vreun Ţugurlan. Vechiul refren lăutăresc, fredonat aici cu patimă, îi nuanţează bine poziţionările: „Rabdă inimă şi taci / Ca pămîntul care-l calci”. Şirul exasperărilor pe care le provoacă propensiunea sa către sporovăit este, într-adevăr, considerabil: „Mă scoate din minţi. Nu tace o secundă”, i se confesează soţia fiicei lor, Elena. Aceasta din urmă, deşi nelipsită de afecţiune, pune fără întîrziere diagnosticul: „Toată viaţa ai fost un bleg, i-ai lăsat pe toţi să-şi bată joc de tine”, adăugînd, în timpul cursei cu trenul: „Taci, tata. Taci şi dormi”. Vînzătoarea de la chioşc („Mai taci, măi, omule!”), şeful de şantier („M-ai înnebunit de cap, mai taci dracu’ din gură!”), hoţul de buzunare cu care se-mprieteneşte în drumul spre casă cu trenul („Mult îţi mai place să vorbeşti, nene!”) şi alţii contribuie activ la tot acest feedback prelungit, care începe să pară suspect, conspirativ. Este momentul să ne întrebăm dacă această mare trăncăneală nu echivalează, de fapt, cu o armă personală, defensivă, cu o replică.

Meşter priceput, cu vagi porniri religioase şi trăind iluzia unei relative independenţe, navetist o viaţă întreagă, Pavel este acel workaholic simpatic de care, deşi are atîta nevoie, ţara asta pare uneori că vrea cu tot chipul să se descotorosească. Necazurile lui cu Casa de Pensii, cu evantaiul pestriţ şi meschin al comisioanelor bancare, cu digitalizarea forţată, în faţa căreia un vîrstnic se simte neajutorat şi abandonat, pentru că nimeni nu este interesat să îl consilieze, fac din Pavel Iovan un personaj exponenţial şi extrem de recognoscibil. La o privire atentă, agitaţia lui verbală este o formă de a-şi gestiona fricile ori de a-şi croi un drum printre dramele celor din jur. Mărturia unui coleg mai tînăr de muncă, cu privire la mizeriile îndurate cît timp a lucrat la negru în Italia, este cu adevărat îngrozitoare. Aflăm, apoi, că un fost coleg de navetă s-a spînzurat din cauza imposibilităţii de a-şi plăti ratele la bancă, în timp ce un alt fost coleg de muncă, reconvertit profesional în paznic la o clădire de firme, întrebat cît cîştigă, răspunde: „Un căcat. Salariul minim, plus bonuri de masă”. Sărăcia şi frica de şomaj îşi spun cuvîntul. Vînzătoarea de la chioşcul gării lucrează cu o normă de 12 ore, ba chiar mai mult: „Azi mi s-a îmbolnăvit schimbul şi o să stau 24. (...) Ce să fac? Să mă plîng? Zic mersi că am de lucru”. Este, în fapt, şi drama lui Pavel, care, de-o viaţă-ntreagă, noaptea pleacă şi noaptea se-ntoarce: „Şi eu cui rămîn? Nu mai pot, sînt şi eu om”, îi spune funcţionarei tinere de la Casa de Pensii, care stă, în timpul discuţiei, mai mult cu ochii-n telefon, pe reţelele de socializare. Discursul manipulator al „boss-ului” de şantier, care se plînge ipocrit de condiţiile dintr-un „bemveu” de sute de mii de euro sau de braţul de muncă de care dispune pe şantier, adînceşte şi mai tare falia.  

Cartea este şi un roman al tatălui, conceput simetric: dacă în debut privirea nostalgică îi aparţine fiicei (Elena), în final percepţia pleacă din ochiul fiului (Tudor), un alter ego discret al autorului. Din păcate, partea a doua a cărţii şi, mai cu seamă, finalul înregistrează o scădere. Portretul tatălui se colorează de tuşe uşor forţate, suferă o idealizare neprevăzută, devine pe alocuri tezist. Simţi că se urmăreşte o racordare la un circuit înalt, ai impresia că se toarnă un videoclip la vreun hit precum „Tata” de la Timpuri Noi. Recunosc, m-aş fi aşteptat la un final tragic sau, dacă nu, măcar spectaculos. Nu a fost cazul, însă, pentru că impresia care rămîne este, în primul rînd, aceea a unui roman (voit) neterminat. E discutabil dacă importul unor strategii ale minimalismului cinematografic, pe care le întîlnim de pildă în producţiile „Noului Val” şi care întrerup de obicei acţiunea în chiar miezul ei, dau şi în literatură aceleaşi roade. Cititorul rămîne cu o mulţime de întrebări, nemaiştiind dacă Pavel se va reangaja, care este soarta interviului pe care l-a dat, care va fi reacţia lui „dom’ inginer”, care „avea bază în el”, la iminenta trădare, dacă şi cum se va răzbuna colegul arţăgos de pe şantier asupra sa etc. Hotărît lucru, Lăzărescu este mult mai degrabă dator cu o continuare decît cu tăcerea timp de (încă) şase ani, cum sugerează admirativ, de pe coperta a patra a cărţii, Tatiana Ţîbuleac.

Personajul creat rămîne, însă, memorabil. Şi poate că e momentul să dezlegăm această topică a „trăncănelii” de semantica peiorativă pe care i-a imprimat-o, din raţiuni politice, eseul lui Mircea Iorgulescu, apărut în 1988. Aici, trăncăneala este, pentru candidul Moş Mistrie, marea şi singura soluţie la îndemînă în faţa asalturilor relei credinţei, ale cinismului şi barbariei fardate, din minunata lume nouă a capitalismului sălbatic.

Adrian Mureşan este critic literar. Cea mai recentă carte: Vîrstele subversiunii. N. Steinhardt şi deconstrucţia utopiilor, Editura OMG, 2020.