Mame, mamoşi, mărturii

6 mai 2010   Carte

Bunică-mea avea o vorbă. De cîte ori îi descriam un personaj abominabil, „strigător la cer“, genul mizerabil cu zîmbetul pe buze, ea îmi răspundea: „Are şi el o mamă“. Zeci de ani mi-a închis gura cu vorba asta excesivă, generalizatoare şi, în fond, nedreaptă. Singura variaţiune pe care mi-o amintesc, într-un caz extrem, a fost: „O fi avut şi el o mamă“, adică, nu era cu totul sigur că ipochimenul ar fi putut avea o mamă. Şi-apoi a cedat: „Vai de mama lui!“. Era şi el, carevasăzică, odrasla cuiva care l-a născut, l-a crescut şi l-a iubit ca pe ochii din cap. A fost, prin urmare, odată inocent şi pur ca un lotus. Iar cine a fost cîndva... poate fi oricînd, cam ăsta era subtextul candidei mele bunici, bulgăroaică din Varna care ajunsese, printr-o rocadă istorică, în vîrful Poienii Sibiului, dar spera să mai treacă o dată Dunărea înapoi.

Adevărul e că în meseriile mai expuse, cele care presupun o oarecare doză de public relations, un atare exerciţiu de imaginaţie e binevenit. Nu e rău să-ţi poţi imagina mitocanul care-ţi loveşte parbrizul maşinii cu pumnul în rolul de bebeluş rozaliu gîngurind în scutece; poate fi de oarecare ajutor să-ţi imaginezi că ţoapa mieroasă care schimbă brusc foaia a fost odată o fetiţă bucălată cu funde; poţi să-ţi ţii firea „vizualizînd“ (ca într-un exerciţiu zen) grădina înflorită a unei creşe atunci cînd, în scara unui bloc, te înconjoară o haită de adolescenţi în sevraj. Fiecare a avut o mamă care a trecut prin chinurile facerii, prin spitale insalubre şi experienţe apostolice doar pentru că viaţa începe cu propriul ei copil. Maternitatea e, în sine, o experienţă ce te duce dincolo de propriile limite fizice şi psihice; iar „micul fum“ al lui Castañeda e nimic faţă de cocteilul de endorfine pe care ţi-l poţi arunca singură în circulaţie cînd eşti pe punctul de a muri de-a binelea.

Este însă naşterea genul acela de experienţă interesantă ca istorie la firul ierbii? Pentru un scriitor, desigur, poate fi, la fel de bine ca orice alt subiect. Cartea Ioanei Nicolaie, Cerul din burtă, de pildă, este o asemenea reuşită a maternităţii asumate scriitoriceşte. Să fie, totuşi, experienţa maternităţii – a naşterii, mai ales – o istorie care merită povestită? Am avut unele îndoieli pînă să citesc recentul volum coordonat de Mihaela Miroiu şi Otilia Dragomir, Naşterea. Istorii trăite (Polirom, 2010). Mai am şi acum cîteva, principala fiind aceea că experienţa unică, intimă (într-un grad care dă însuşi genul proxim al intimităţii), terifiantă (căci îţi vezi, adesea, moartea cu ochii) devine prin simplă consemnare o istorie comună. O extraordinar de personală poveste de viaţă, interesantă doar pentru prieteni şi familie. Lucrurile se schimbă, poate, dacă miza povestitoarei se mută de pe biologie pe expresivitate. Sau dacă miza cititorului se află, de la bun început, pe perspectiva sociologică. Doar cînd aceste două mize se întîlnesc, povestirea naşterii (care ispiteşte, abisal, orice femeie trecută pe acolo) capătă un interes mai general.

Dacă vom dori să aflăm, peste 100 de ani, cum se năştea în România sfîrşitului de secol XX şi începutului de secol XXI, Naşterea. Istorii trăite va fi o sursă inestimabilă. Vom putea rememora, cu uşurare, păcălelile (sau, cine ştie, acurateţea) „ceasului biologic“, evoluţia scorurilor (primite de mamă şi copil) la naştere, spitalele insalubre, doctorii impostori şi şperţari. Dacă citeşti însă azi acest cutremurător dosar de mărturii, şi locuieşti (încă) în România, înţelegi imediat că naşterea unui copil aici este, înainte de orice, o loterie care trebuie musai aranjată din vreme. Istoria Otiliei Dragomir („Ştiţi că aţi făcut un macrozom?“) e, de departe, cea mai înfricoşătoare dintre ele, o poveste din străfundurile unui lagăr bucureştean care se petrece într-un prezent etern. Fără duritatea acesteia, povestea Laurei Grünberg („46 de bucăţi de gresie gri cu inserţii albe“), una dintre cele mai expresive povestiri din volum (alături de frumoasa proză scrisă de Grete Tartler, „Peruzeaua norocoasă“), e un soi de ironică criogenizare a oricărei euforii post-partum. Pînă la urmă, rămîi din această carte – pe cît de înfricoşătoare, pe atît de optimistă – mai ales cu cîteva gesturi sau secvenţe memorabile: o floare într-un gard, lăsată unei femei frumoase (Cornelia Grünberg, „Asta-i tot?“); sacrificiul unui adolescent ca s-o apere pe nevasta fratelui său (Mihaela Miroiu, „Andrei, copilul 33“); bileţelul scriitorului Stelian Tăbăraş lăsat fiicei pe masă: „Azi ţi-am fiert un singur ou / că le-a cartelat un bou / Mîine-ncepe luna nouă / şi-avem dreptul iar la ouă“); fata cu valijoara „ca într-o gară de provincie“ (Ana Bulai, „Eva“); Isidora şi povestea ei despre smerenie (Daniela Palade Teodorescu, „Cum am îmblînzit eu timpul“).


Naşterea e o carte cu efect întîrziat şi oarecum regresiv. Cînd tocmai te întrebi „la ce bun?“ te trezeşti amintindu-ţi lucruri uitate, vag patetice şi strictamente private despre... naştere. Am avut norocul, la fel ca două-trei povestitoare din acest volum, să-mi nasc copilul într-un spital în care teroarea şi trocul, umilinţele corporale, infantilizarea pacientei erau excluse de un sistem bine reglat. Simţeai, desigur (mai ales cînd ştiai „sistemul“ din interior), cum se strecoară enervarea, autoritarismul, indiferenţa printre textele învăţate pe de rost, tonul egal şi zîmbetele musculare ale personalului medical. Faptul că ele nu degenerau, siguranţa că nu te puteai trezi în situaţia de a împărţi ciubucuri pe jumătate adormită în sala de preanestezie, ideea că nu ţi se aplica nici o procedură fără a consimţi în prealabil – toate acestea nu se datorau naturii umane mai blînde, politeţii asumate inteligent sau bunătăţii intrinseci a locuitorilor din micul canton catolic unde am avut bafta să nasc. Lucrurile mergeau mai bine acolo pentru că ele erau integrate într-un sistem precis reglat, care, chiar dacă nu excludea impostura profesională, garanta măcar aparenţa bunelor intenţii. Şi proteja, oricît de lipsit de importanţă ni s-ar părea, demnitatea medicilor şi asistentelor prin salarii (cele mai mari din Europa de Vest) care să le asigure independenţa financiară. Măcar pentru că pînă şi ei – aşa, de nerecunoscut, cum au ajuns la noi, într-un sistem care-i extermină – au o mamă...

Mai multe