Mai presus de chimie, comuniunea

28 octombrie 2021   Carte

● Lavinia Branişte, Mă găseşti cînd vrei, Editura Polirom, 2021.

Nu există nici o complicaţie intelectualistă în rememorarea poveştii de iubire pe care Maria, o tînără care lucrează într-o multinaţională, o trăieşte alături de Victor, un mascul matur şi misterios, specialist în domeniul vînzărilor şi plecat adesea în lungi şi suspecte delegaţii. Dialogurile simple şi extrem de autentice fac din această carte un roman uşor de urmărit. Uneori, chiar cu sufletul la gură. Contorsionările care însoţesc mărturia Mariei se produc, în schimb, sub aspect psihologic şi se nasc atît din inteligenţa şi fineţea ochiului (şi a ceasornicului) cu care femeia îşi măsoară destrămarea emoţională, vulnerabilitatea, dependenţele dureroase, cît şi din (sau mai ales din) contrastele percepţiei asupra relaţiei cu bărbatul iubit. Personaj cu adevărat complex, tînăra este un amestec de dezabuzare, masochism şi poeticitate. Anumite pasaje din debutul romanului, în care cei doi se întîlnesc întîmplător într-un aeroport şi cînd iluzia unui romance clasic este încă întreţinută, pot fi uşor absorbite pe portativele neconvenţionale ale un poezii (post)douămiiste: „S-a uitat la mine prin poarta cu scanner, cînd o femeie în uniformă mi-a pipăit sîrmele de la sutien”.

Lupte grele se dau, pe scena interioară a subiectului, între percepţia asupra bărbatului ca element care conferă siguranţă, ca dizolvant al unor vulnerabilităţi mai vechi (de la traumele din grădiniţele comuniste la cele acumulate în familie, şi pînă la depresiile manifestate prin dietele severe din post-adolescenţă) şi senzaţia (ori, alteori, revelaţia) că i se joacă o farsă, că se mulţumeşte cu extrem de puţin, că repetă greşeli, ferecîndu-se cu aceleaşi lanţuri ca în trecut, din cauza stimei de sine extrem de scăzute.

Fără a se reduce cîtuşi de puţin la o astfel de lectură, romanul Laviniei Branişte oferă, totuşi, un rulaj extrem de fin atît pentru o agendă feministă, cît şi pentru delectările unei abordări psihanalitice. Vocea repetă adesea în minte prejudecăţile nefericite şi catehismele deformate ale mamei, soluţii disperate la o traumă adîncită: „Dacă sexul nu e spectaculos, cineva are o problemă. În general femeia. Trebuie să ştii să-l ţii pe bărbat lîngă tine. În lume sînt de două ori mai multe femei decît bărbaţi”. Un ataşament mai puternic dezvoltă fiica faţă de tată, acesta aluvionîndu-i pachetul de contradicţii interioare. Deşi vizibil adîncit în infidelităţi, chinuindu-şi o viaţă consoarta, el ar fi înnebunit de nervi dacă ar fi ştiut că unica sa fiică suferă în dragoste sau este chinuită de către bărbatul pe care îl iubeşte, fără a-şi pune nici o clipă problema similitudinilor dintre comportamentul acestuia din urmă şi propriul său comportament. Un discret complex Pygmalion al relaţiei amoroase pe care Maria o trăieşte completează, în sfîrşit, acest peisaj: „Începusem să mă îmbrac altfel, să port bijuteriile luate de el, să-mi las părul ceva mai lung, la sugestia lui, să mă dau cu ruj. A fost singurul lucru pe care am acceptat să mi-l pun pe faţă, deşi a încercat să mă trimită la salon să mă machiez de mai multe ori, spunînd că decontează el”. Replica lui Victor e deconcertantă, într-adevăr: „Să te simţi şi tu femeie, zicea”, ignorînd că are în faţă pe cineva care nu a considerat niciodată necesar să-şi accentueze feminitatea prin accesorii. În plus, Maria vine din relaţiile anterioare cu oboseala emoţională a celei care investeşte încredere şi, de regulă, suferă trădări şi dezamăgiri. Incriminată este adesea „nepriceperea mea la oameni”, însă acest proces e derulat, nu o dată, cu un umor şi cu o autoironie care trezesc discret compasiunea cititorului.

Psihologizarea intensă a poveştii are drept rezultat deconstrucţia love story-ului iniţial, prin revelarea mecanismelor de recompensă care îi ţin împreună pe cei doi, prin formele uneori perverse de dependenţă care se creează, „greu de distins şi greu de evitat”, prin demistificarea versiunii cochete a scenariului amoros feminin ori, la nivel simbolic, al altor accesorii clişeizate, precum acelea impregnate de adorarea necondiţionată a mărcilor de lux, a parfumurilor, a felinelor etc. Poate că nu e lipsită de relevanţă nici tentativa eşuată a împrietenirii cu motanul casei, cînd acesta „s-a zvîrcolit pentru a se elibera şi mi-a despicat buza de jos cu o gheară”.

Mă găseşti cînd vrei este un roman „cu de toate”, problematizînd falsele definiţii ale feminităţii şi aparţinînd unei prozatoare cu mîna îndelung exersată, care nu dă greş pe nici un palier. Fără a suferi de vreo preţiozitate, compoziţia este bine studiată, iar fluxul narativ e uneori întrerupt de scurte introspecţii, de regulă autoironice, de fals-sapienţiale priviri în oglindă, marcate grafic prin alineate. Descrierile de atmosferă (am reţinut metafora „troleului” ca un „hîrb mirositor din care a ieşit o căldură bolnăvicioasă cînd s-au deschis uşile”) însoţesc portretele convingător conturate, meditaţiile decomplexate asupra credinţei etc. În esenţă, romanul comprimă în cele 200 de pagini ale sale („hai c-am scris scurt, ca băieţii”, a titrat prozatoarea pe Facebook) o meditaţie asupra insuficienţei unei chimii strict intelectuale într-o relaţie de amor. „A pune totul la comun”, „a-şi povesti întîmplările” unul altuia, iată visul.

Adrian Mureşan este critic literar, profesor la Liceul Teoretic „Avram Iancu” din Cluj-Napoca. Cea mai recentă carte: Vîrstele subversiunii. N. Steinhardt şi deconstrucţia utopiilor, Editura OMG, 2020.

Mai multe