Mai nimic despre Jean Starobinski

16 martie 2010   Carte

 ● Jean Starobinski, La parole est moitié à celuy qui parle..., Entretiens avec Gérard Macé, La Dogana/France Culture, Gèneve, 2009

Pentru cei care vor să ştie mai bine nu doar pe ce lume trăiesc, ci şi pe ce lume gîndesc, există oameni ca Jean Starobinski. Întrebîndu-mă acum care ar fi gradul de interes al acestui subiect, trebuie să spun că mă simt descumpănită. În aceste zile, a scrie despre un umanist elveţian nu poate decît să ilustreze proverbul: „Ţara arde (zic unii în flăcări violet) şi baba se piaptănă“.

În plus, mai mult ca oricînd, a devenit evident că în România de azi nici măcar a şti pe ce lume trăieşti nu e la îndemîna tuturor, ba chiar – surpriză de proporţii! – ezitări majore la acest capitol manifestă un personaj care a aspirat la funcţia supremă în stat, susţinut în confuzie de cea care se credea pregătită să se bucure de rangul primei doamne într-o ţară europeană.

Semnul că ştii pe ce lume trăieşti este reacţia adecvată la circumstanţele vieţii, atitudinea în faţa evenimentelor fiind rezultatul viziunii pe care o avem asupra lumii. Pentru a înţelege şi a accepta ce ni se întîmplă, în forul nostru interior trebuie să optăm fie pentru o explicaţie raţională, fie pentru una iraţională. Pentru că aproape oricărui fenomen i se poate aplica o dublă lectură, opţiunea individuală este dirijată într-un sens sau altul în funcţie de convenţia socială, presiunea fiind exercitată de modelul general acceptat în cadrul grupului respectiv. Nici o societate nu poate fi 100% raţională sau 100% iraţională, cele două componente deţinînd în diversele paliere sociale o pondere variabilă, dar orice formaţiune socială stabilă tinde să evite incoerenţa şi etajează lecturile date realităţii.

La nivelul discursului oficial lucrurile trebuie să se separe, nu mai este admisă ezitarea, cele două modele nu pot să coabiteze decît cu preţul discreditării şi al compromiterii definitive. Într-o societate arhaică, ceea ce noi numim iraţional deţine legitimitate şi funcţionează ca principiu explicativ asumat de liderii grupului, în timp ce în societăţile moderne, care au adoptat modelul raţional de interpretare a realităţii, liderii politici – dacă ştiu pe ce lume se află – nu vor evoca niciodată în discursul lor forţe nevăzute şi puteri supraomeneşti.

Faptul că la cel mai înalt post din stat a candidat o persoană care a dovedit ulterior că nu stăpîneşte codul elementar de comunicare la cel mai înalt nivel politic, mai simplu spus nu a ştiut să facă deosebirea dintre lucrurile despre care trebuia să vorbească şi cele despre care trebuia să tacă, e o dovadă în plus că România este o ţară încă neaşezată, incoerentă. Mai trist, departe de a fi o scăpare, un dublu derapaj al candidatului perdant şi al soţiei, plîngerea de „atac energetic“ a căzut pe terenul pregătit de o persoană de mare autoritate din propriul staff electoral, care a deschis discuţia despre violetul responsabil de situaţia albastră a candidatului proaspăt învins.

Cred că este absolut irelevantă orice dezbatere care şi-ar propune – cu naivitate – să elucideze natura şi să evalueze eficacitatea presupuselor tehnici evocate pe un ton ridicol plîngăreţ de cei care se consideră victime ale unui război cu arme invizibile. În acest domeniu, un proverb oriental a clarificat de multă vreme lucrurile: „Cei care vorbesc nu ştiu, iar cei care ştiu nu vorbesc“. Ei bine, la noi s-a vorbit nonstop, am fost martorii unei teribile vîlvătăi mediatice, cu inflamări şi indignări, cu nedumeriri şi uluiri agresive, cu semidocte explicaţii ciocnindu-se frontal cu atacuri inepte, corul pseudospecialiştilor cacofonici acoperind rătăcite frînturi de adevăr sau de bun-simţ. Cum era de aşteptat, s-a desfăşurat întregul spectru al reacţiilor posibile, de la respingerea cu gura strînsă, cu băşcălie ori cu sudalme, la acceptarea cu ochii închişi, fără rezerve şi fără argumente, trecînd prin indecis-autohtonul „dom’le, o fi ceva adevărat...“. Dacă mai era nevoie, s-a văzut ce cocktail jalnic-exploziv de emoţie şi neînţelegere, ce hărmălaie şi ce isterie se declanşează atunci cînd sînt scoase neglijent la lumina zilei şi aruncate nemestecate în gura nepregătită a mulţimii mici detalii prinse după ureche, ce par să ţină de latura ezoterică a cunoaşterii, despre care dicţionarul precizează că ar fi ascunsă, secretă, destinată unui număr restrîns de iniţiaţi. Şi pentru că lucrurile sînt mai totdeauna altfel decît ni le imaginăm, uneori, marele secret – cunoscut doar de cîţiva şi păstrat cu străşnicie – este că nu există nici un secret.

Fierberea a fost teribilă, mai ales că s-a desfăşurat în suc propriu, acuzatorii nu au beneficiat nici măcar de un ecou venit din partea celor acuzaţi. Singurul lucru sănătos din toată această poveste jenantă a fost tăcerea imperială a celui care a învins în aceste alegeri şi a tuturor celor din jurul său. Ignorarea acestei operete, îngînate în falset pe toate vocile sub ferestrele palatului, este singura atitudine care poate asigura decenţa instituţiei prezidenţiale. Teritoriul contaminat de penibil ar rămîne astfel delimitat la cei care au lansat cu candoare ipotezele ce fac acum deliciul presei internaţionale, în timp ce arătau cu degetul învelit în teamă înspre un personaj cu nume de împărat din basme şi neprobate încă însuşiri supranaturale.

Nici nu m-am întors bine în Franţa că prietenii de aici m-au şi asaltat cu întrebări maliţioase pe tema acestei arzătoare chestiuni. Cu amicii am scos-o uşor la capăt răsturnîndu-le glumele, însă luni începe şcoala şi sper că studenţii nu se omoară cu cititul ziarelor. Nu mă încîntă deloc ideea că mi-ar putea cere o prelegere improvizată despre străvechea relaţie dintre ocultism şi putere, cu exemplificare forţată pe campania electorală din România. Cei care se ocupă de antropologia politică sînt însă în faţa unei mine de aur. Există întotdeauna loc şi pentru inepţii cu ştaif academic.

Titlul articolului de azi ar fi trebuit să fie „Convorbiri cu Starobinski“. Înainte de a mă lăsa total confiscată de halucinantul peisaj politic şi mediatic al acestor zile, îmi propusesem să amintesc că în 2010 Starobinski va împlini 90 de ani şi că volumul evocă un traseu exemplar – imposibil de egalat astăzi, în epoca specializărilor înguste – al unui umanist cu o formaţie deplină, în acelaşi timp medic şi filozof, istoric al ideilor, critic literar, reper în teoria literară, tradus la noi încă din 1974, an ce marchează debutul unei constante „relaţii critice“ între oamenii de litere din România şi opera savantului elveţian. În 2008 a fost onorat de Universitatea Bucureşti, iar mai înainte, în 1995 de Universitatea din Cluj-Napoca.

Aş mai fi vrut să scriu şi despre cel care a adus în Facultatea de Litere din Bucureşti ceva din aerul pur al Şcolii de la Geneva, şi asta cu mult înainte de 1989. Nu mai am loc, însă îl ştie toată lumea, cel puţin toată lumea care a auzit de Starobinski. Doar pentru că mai există printre noi astfel de oameni care ştiu, între altele, să articuleze melancolia, nostalgia, ironia, găsim impulsul să ne întrebăm, discret, pe ce lume gîndim, chiar şi în condiţiile în care parcă nimeni nu mai ştie exact pe ce lume trăieşte.

Mai multe