Maestrul şi discipolul
Nu mă prea duc la lansări de carte decît dacă n-am încotro, adică dacă sînt într-un mod direct legată de carte, dacă mi-a plăcut atît de mult încît simt nevoia nu doar să scriu, dar chiar să spun ceva public despre ea, dacă i-am făcut (prin urmare) prefaţa sau postfaţa, eventual dacă am scris-o chiar eu, parţial sau în întregime. Atunci musai mă duc, nu se face să nu fii de acord (nici măcar) cu propriile opţiuni pînă la capăt. Dar, altfel, ajung cu mare greutate la genul acela de laudatio (de sine) urmat de prăjiturele şi bîrfe.
Şi din acest motiv simt nevoia să vă povestesc despre ultima lansare la care am ajuns doar pentru că apucasem să citesc (cu încîntare) cartea (proaspăt tradusă la Editura Herald) ce urma să fie prezentată: Un lama tibetan în căutarea Adevărului. Viaţa şi învăţătura unui maestru de meditaţie de Geshe Rabden, cu un epilog de Gonsar Tulku Rinpoche. Interesant în această poveste (dincolo de faptul că asemenea biografii sînt extrem de rar accesibile în româneşte) era faptul că persoana care urma să vorbească despre unul dintre cei mai importanţi maeştri tibetani ai vremurilor noastre – asistentul de filozofie al actualului Dalai Lama şi principalul propagator al doctrinei budiste în Europa Occidentală – urma să fie chiar principalul lui discipol, Gonsar Rinpoche, astăzi un erudit şi directorul Centrului Rabden Choeling din Elveţia.
Invitat în România de Asociaţia „Seeds for happiness“ şi publicat (în traducerea lui Mircea Costin Glăvan) cu mai multe volume de Editura Herald, Gonsar Rinpoche a ţinut, timp de două zile, un curs de introducere în budism, dar mai ales în practica dharmei (cuvînt sanscrit prin care budiştii îşi desemnează propria doctrină – etimologic „a ţine la suprafaţă“). În ultima zi, venerabilul Rinpoche a lansat şi autobiografia exemplară a maestrului său Geshe Rabden, despre care, de altfel, a vorbit constant – direct sau indirect – în cele două zile petrecute la Bucureşti. A fost un rar privilegiu să-l putem asculta pe acest discipol veritabil devenit, între timp, maestru spiritual, vorbind – cu simplitate şi modestie – despre bunătatea, înţelepciunea şi compasiunea învăţătorului său, despre cele cîteva lucruri care contează cu adevărat sau despre felul în care cineva intrat pe o cale spirituală trebuie să îşi caute maestrul.
Cine e însă Geshe Rabden şi în ce măsură viaţa sa – povestită unui discipol, ca răspuns la întrebările acestuia – poate fi interesantă pentru un cititor nebudist şi netibetan, eventual creştin sau agnostic? Înainte de toate, Geshe Rabden – numit de unii apropiaţi, mai ales din pricina slăbiciunii sale extreme dintr-o perioadă, Milarepa – a fost un uimitor poet. Un maestru care-şi transmitea uneori învăţăturile în versuri, care le scria maeştrilor săi în catrene, obligîndu-i la un răspuns pe măsură. Esenţializarea şi plasticitatea, limpezimea poetului şi-au pus amprenta pe majoritatea scrierilor sale, dar şi a stilului oral extrem de penetrant pentru un cititor sau ascultător european. Trecut printr-o formare intelectuală de peste 24 de ani la una dintre cele mai mari universităţi monastice din Tibet, cea de la Sera, şi refugiat în India, împreună cu Dalai Lama, după invazia chineză din 1959, Geshe Rabden a fost trimis de acesta în Occident pentru a preda învăţăturile budiste, unui număr tot mai mare de occidentali care cereau acest lucru. A predat în mai multe locuri, fixîndu-se, în cele din urmă, la Mont Pélerin (în cantonul elveţian Vaud), unde a deschis un centru de înalte studii tibetane cu filiale în mai multe ţări europene. Şi pe care l-a condus pînă la moartea sa, în 1985. Acum centrul este coordonat de Gonsar Rinpoche – descendentul unei familii aristocratice tibetane şi al unei serii de maeştri cu acelaşi nume –, cel care la Bucureşti a repetat de cîteva ori: „Fără maestrul meu, n-aş fi fost decît o maimuţă vorbitoare“. Cînd citeşti autobiografia (mai ales „învăţătura“) lui Geshe Rabden povestită discipolului, poţi foarte bine înţelege nu doar iubirea necondiţionată a discipolului pentru el, ci şi profundul interes al maestrului pentru binele celor care-l citesc sau ascultă, grija faţă de susceptibilităţile acestora, faţă de diferitele lor credinţe, teama să nu-i smintească.
În ponderatul prolog la viaţa şi învăţăturile maestrului, Gonsar Rinpoche vorbeşte mai ales despre perioada occidentală a acestuia, despre calităţile pe care un adevărat maestru trebuie să le posede, despre refuzul oricăror „ofrande“ sau despre distanţa faţă de sincretisme religioase şi sectarisme, dar mai ales despre umorul său cu totul particular – o formă de comunicare esenţială cu interlocutorii.
Discipolul mai adaugă însă încă o piesă la biografia spirituală a maestrului: o descriere a ardorii acestuia de a înţelege şi a energiei antrenate în susţinerea acestei înţelegeri. E vorba de împlinirea sa şi, mai ales, de împlinirea prin cei pe care i-a învăţat să nu piardă „nici măcar zece minute“ din această viaţă atît de preţioasă: „Geshe a manifestat limpede realizarea iluminării sale perfecte... Chiar şi persoanele care, în ignoranţa lor, orbite de perturbările interioare, nu au putut recunoaşte adevărata sa natură şi să obţină astfel cel mai mare cîştig din învăţăturile sale, au primit, cu toate acestea, în mintea lor, un potenţial imens care va servi de legătură într-o relaţie viitoare cu el... O relaţie cu un iluminat sau cu un erou al iluminării, indiferent dacă este pozitivă, neutră sau negativă, va fi, pînă la urmă, o cauză de eliberare“.
Am avut senzaţia – văzînd felul în care Maestrul Gonsar îşi privea interlocutorii bucureşteni – unei tatonări reciproce. Publicul, destul de tînăr, îl privea cu respect şi curiozitate, el răspundea cu claritate şi aplicaţie, cu o neschimbată privire directă şi zîmbitoare. Ar putea fi – cine ştie? – începutul unei frumoase prietenii.