Luxomania

● Edwige Martin, Luxomania, traducere din limba franceză de Ion Doru Brana, Editura Baroque Books & Arts, 2012.

Luxomania lui Edwige Martin are micul rafinament al unui cofet amărui şi picant. Pişcă isteţ, răsfaţă şi consternează cam ca o trufă de ciocolată cu chili tăvălită bine prin cacao. E normal, doar ni se povesteşte despre un faimos magazin de lux din Paris, unde personajul Charlotte – asemenea autoarei în viaţa reală – ajunge să lucreze o vreme ca vînzătoare, după ce criza economică i-a frînt cariera în publicitate.

Prin ochii Charlottei vedem tot ce se întîmplă în acest templu al sclipiciului VIP-erin, unde mărfurile sînt expuse „asemenea unor relicve şi venerate ca nişte obiecte de cult“. Aici mărimea maximă a hainelor este 42 (dar, la rigoare, pot fi cumpărate două rochii identice pentru a se croi din ele una mai îngăduitoare), primirea clienţilor se face după un protocol aproape versaillez, magnaţii ruşi şi prinţesele din Orientul Mijlociu se aruncă într-un shopping bulimic, Aristotel e nume de căţel de companie, iar apariţia noilor colecţii induce aceleaşi frenezii ca supradoza sau orgasmul.

Printre cumpărători apar o sumedenie de specimene fabuloase, dar nici personalul magazinului nu se lasă mai prejos în privinţa figurilor pitoreşti. Dacă n-ar fi existat decît aceste două tabere, probabil că discursul lui Edwige Martin ar fi fost la fel de spumos ca al lui Frédéric Beigbeder, autor trecut el însuşi prin lumea publicitarilor şi a starurilor mondene. Numai că în Luxomania apare şi o a treia tabără, „conducerea“ firmei, distonant de meschină şi de calculată în raport cu comicele aberaţii ambientale – de unde o oarecare tentă satirică a cărţii. Dozajul rămîne însă impecabil. Discursul sindicalist e evitat cu o ridicare aproape aristocratică de sprînceană şi cu un zîmbet subţire, tăiat între delicateţe şi maliţie. De savurat!