Luneta întoarsă

● Marin Mălaicu-Hondrari, Lunetistul, Editura Polirom, 2013. 

Romanul de acum doi ani al lui Marin Mălaicu-Hondrari, Apropierea, era o ţesătură poetică de călătorii şi iubiri întinse între Transilvania, Berlin, Córdoba, Madrid şi Buenos Aires, o naraţiune întinsă ca o pînză continentală, în care mai multe personaje de mai multe naţionalităţi se mişcau prinse prin forţa stranie a hazardului şi a coincidenţelor. Această schemă epică, funcţionînd mai mult după logica poeziei decît a prozei, este de regăsit şi în acest roman, la fel de poetic şi la fel de livresc, în care cei doi iubiţi dintr-un trecut adolescentin din Bistriţa, Constantin şi Cristina, se reîntîlnesc de-a lungul unei vieţi, în Grecia şi în Madrid, datorită/din cauza unei intrigi ce implică un personaj din Santiago de Chile, totul presărat cu episoade paralele în Viena şi întoarceri în Bistriţa. Părăsit de Cristina, prima sa iubire, pentru fiul unor afacerişti spanioli dubioşi, ajunşi la Bistriţa mai mult pentru a li se pierde urma, Constantin pleacă din ţară şi intră într-o unitate specială a armatei, care îl va propulsa în rolul singuratic al unui lunetist-mercenar. Peste ani, în timpul unei misiuni în Camarile, Constantin îl cunoaşte pe Carlos, un copil ce fusese adoptat financiar tocmai de Cristina, căsătorită între timp cu fiul afaceriştilor spanioli. Copilul Carlos şi, peste ani, tînărul Carlos, devenit între timp un prozator de succes, îi aduce împreună pe Constantin şi Cristina în etape diferite din viaţa lor. Cristina nu este tocmai fericită în căsnicie: crescută cu cărţi, cu mintea şi inima formate de literatură, Cristina este pasărea exotică din colivia familiei de afacerişti a socrului Ricardo Valbuena Zigler, care o suspectează de lipsă de loialitate şi care n-a acceptat-o, de fapt, niciodată, iar sprijinul financiar pe care i-l acordă lui Carlos şi insuflarea dragostei pentru literatură par mai mult nişte capricii caritabil-estetice ale unei soţii de milionar, cu apucături matern-bovarice. Trăind în lux, alcool şi nostalgie, Cristina ţine şi un jurnal, o introspecţie poetic-livrescă a existenţei sale captive, adresate lui Constantin, cel care pare a fi rămas, la distanţă, sufletul ei pereche.  

De cealaltă parte a gratiilor existenţei, Constantin este un hoinar al nostalgiei, un lunetist călătorind oriunde îl duc contractele, dar mereu cu sufletul în vizeta trecutului din Bistriţa, timpul şi locul cînd s-a simţit în siguranţă şi fericit. Poartă cu sine un album gol, cu imagini imaginare unde, pe nişte bucăţi de carton, descrie fotografii din trecut, pe care i-ar fi plăcut să le aibă. S-ar putea înţelege că decizia părăsitului Constantin de a deveni ucigaş plătit are legătură cu dorinţa din subconştient de a se răzbuna pe cei bogaţi sau a căror viaţă este condusă de principiile puterii, dar, cum spuneam, epicul, comportamentul şi motivaţiile psihologice ale personajelor nu au prea multă legătură cu logica prozei şi multe rămîn suspendate, neverosimile sau trebuie luate ca atare. Deşi se presupune că-şi cîştigă viaţa ucigînd (e-adevărat, nu „copii, femei sau scriitori“), melancolicul, vulnerabilul Constantin nu are nimic din bruta care, de fapt, ar trebui să fie, şi nu dă semne de cruzime sau de mizantropie; ar putea fi orice, numai lunetist nu. De altfel, Constantin, care, în cele din urmă, se lasă îmblînzit de o spioancă pe nume Carmen Mercedes, seamănă destul de mult cu Adrian, tînărul obsedat de literatură din Apropierea, ajuns, în Spania, amantul unei argentinience care conduce o reţea de maşini furate. Şi unul, şi celălalt sînt nişte vagabonzi superiori, visători într-o lume periculoasă. O coincidenţă în plus face ca tocmai Constantin să fie mercenarul căruia i se propune să-l elimine pe scriitorul Carlos, motiv pentru ca relaţiile trecutului să fie reluate şi întreţinute inclusiv prin corespondenţa electronică.

Partea a doua a cărţii întoarce luneta cu 180 de grade, dezvăluind faptul că tocmai am citit romanul lui Carlos, scriitorul care dă un amplu interviu, unde dezvăluie felul în care propria biografie s-a împreunat cu ficţiunea (triunghiul amoros defectuos Constantin – Cristina – Carlos poate simboliza inclusiv un incest sentimental, ca metaforă a literaturii înseşi) şi faptul că intenţia lui a fost să scrie, în esenţă, romanul unei retrageri din lume, a unei absenţe: „Cînd am început să scriu Fereastra cu maimuţe, mai întîi m-am gîndit la orele de veghe încordată ale unui lunetist, dar apoi mi-am dat seama, scriind, că de fapt voiam să scriu despre el în afara misiunii sau între două misiuni. Romanul a dobîndit un caracter evaziv pe măsură ce evitam să vorbesc despre crimele sale. El e un militar şi ucide militari, dar o crimă e o crimă, şi crimă rămîne, numai că eu nu puteam să scriu despre aşa ceva, tot evitam, tot amînam, construcţia începea să se fisureze din simplul motiv că îl vedeam pe personaj incapabil de crimă şi mi-am dat seama că tocmai asta era marea victorie, că, pe urma mea, cititorul va rămîne şi el cu impresia unui personaj neverosimil. Apoi mi-am mai dat seama că personajul meu evita să fie sută la sută prezent, exista un văl fin, de fiecare dată, între el şi realitatea fictivă din jurul său...“ În această logică evaziv-onirică a unui roman încărcat mai mult de atmosferă decît de acţiune, există, inevitabil, şi justiţie poetică: cercul de afaceri dubioase conduse de Ricardo Valbuena Zigler este rupt, iar Cristina îşi recapătă libertatea şi se retrage în pocăinţă şi în măcelăria familiei din Bistriţa, Constantin dispare în deşert împreună cu Carmen Mercedes, capabil, în cele din urmă, să-şi înfrunte „fără milă legiunea de tauri mecanici“ ai trecutului, în timp ce Carlos continuă să strălucească pe firmamentul literaturii.

Infuzat de nostalgie şi tăceri, Lunetistul este un roman poetic cu artificii şi artificiozităţi, literaturizat pînă în fibra frazei şi care vorbeşte numai despre literatură, despre formele ei de evaziune, despre stările ei inefabile, despre sensurile ei suprapuse. Cum ştim deja din celelalte cărţi, scrisul lui Marin Mălaicu-Hondrari este profund poematic (cele mai bune fraze din roman sînt, de fapt, nişte versuri: „ca şi cum ar decupa cu o foarfecă metri cubi de apă“, „sînt femeie, am grijă de tot ce continuă să crească după moarte: părul, unghiile“, „sînt încă tînăr, totuşi, îmi permit să am amintiri aproximative“) şi, bineînţeles, livresc. Personajele sale trăiesc din şi prin cărţi, şi nu doar scriitorul Carlos, care, în interviul acordat, realizează o adevărată paradă de referinţe literare (Proust, Joyce, Beckett, Gombrowicz, Rushdie, Llosa, Vila-Matas, Rulfo ş.a.), dar şi celelalte personaje citesc şi citează permanent, poate chiar prea mult (uneori nenumit, din Elmore Leonard sau din Dan Coman, spre exemplu; iar episodul cu John C. Holmes trimite la mitologia porno explorată de Radu Pavel Gheo în Noapte bună, copii!). S-a spus deja şi se va mai spune despre cît de omagială este cartea la adresa lui Cortázar, a detectivilor şi asasinilor lui Bolan˜o (dimensiune livrescă pe care, din cauza cunoaşterii mele precare a literaturii chilianului, nu o pot decît estima), şi, în general, la toată literatura sud-americană de care Marin Mălaicu-Hondrari este fascinat pînă la obsesie. Dialogînd mai mult decît în precedentele sale romane, personajele de aici continuă însă să-şi (re)facă legăturile mai mult prin stări şi comportamente senzuale (dacă în Apropierea se fumează enorm, aici se doarme) sau prin tăceri împrumutate din cărţi. Altfel, la nivel strict prozastic, ţin să remarc două episoade foarte bune, ambele legate de moarte: alaiul de înmormîntare de la bloc şi moartea tatălui, care dau o gravitate necesară unui roman care, altfel, pune accentul mai mult pe stări, decît pe fapte; însă cu puncte în minus pentru episoadele erotice, cam expediate stilistic, oricum fără poezia şi/sau violenţa aşteptate, cel puţin de mine. Mai mult confirmînd decît depăşind aşteptările, Lunetistul închide bine mica trilogie spaniolă a vieţii prin literatură (sau viceversa), începută cu Cartea tuturor intenţiilor (2006) şi continuată cu Apropierea (2010).