Lumina lui Blecher
● M. Blecher, Inimi cicatrizate, ediţie îngrijită şi prefaţă de Marieva Ionescu, Humanitas, 2016.
În primul număr din 2001 al revistei Observator cultural, în ancheta realizată printre mai mult de o sută de istorici, critici şi teoreticieni literari, toate cele trei cărţi ale lui M. Blecher (1909-1938) se regăseau în prima parte a topului celor mai bune 150 de romane din literatura română: Întîmplari în irealitatea imediată (locul 8), Inimi cicatrizate (locul 44) şi Vizuina luminată (locul 59). Între timp, romanele au fost reeditate şi, mai ales, traduse în cîteva limbi, Blecher a devenit un subiect predilect pentru tezele de doctorat în filologie; iar săptămîna trecută, la Gala Premiilor Gopo, filmul lui Radu Jude Inimi cicatrizate, adaptarea liberă a romanului (adaptat deja pentru teatru de Radu Afrim în 2006), a primit patru statuete (pentru imagine, decoruri, costume, machiaj & coafură), fiind premiat, aşadar, pentru artisticitatea vizuală a ecranizării, care, din acest punct de vedere, se ridică la nivelul stilistic al cărţii. După cum remarcă însă Marieva Ionescu în prefaţă, o ediţie de opere complete încă lipseşte.
După cum am scris şi în alt loc, la recitire mi-a atras atenţia (mai mult ca altădată, poate şi sub influenţa imaginii din film, datorate regizorului de imagine Marius Panduru) cît de atent şi de sensibil este Blecher la manifestările luminii. („Lumea nu mai cîntărea decît aburi şi lumină“, notează, la un moment dat, naratorul.) Avea un simţ deosebit pentru nuanţele întinse pe cer în diferitele momente ale zilei sau ale anului, la fel pentru variaţiile cromatice ale luminii căzînd pe obiecte şi delimitîndu-le contururile în acea atmosferă plină de melancolie, deseori onirică. După corp, lumina este al doilea suprapersonaj din romanul său de sanatoriu populat cu bolnavi încorsetaţi în ghips, iar filmul lui Radu Jude transpune cu măiestrie pe ecran (nu doar formulările poetice reproduse sub forma unor intertitluri, dar şi) această calitate vizuală a descrierilor din carte. (Alte adaosuri/adaptări ale filmului rămîn discutabile şi probabil vor face subiectul conferinţei de la Colegiul „Noua Europă“ – vezi nota finală).
Al doilea său roman, Inimi cicatrizate, a fost scris de Blecher la jumătatea anilor ’30, pe cînd se afla internat în sanatoriul francez de la Berck de pe coasta Canalului Mînecii pentru a se trata, după cum se ştie, de o tuberculoză osoasă la coloana vertebrală. Blecher avea 19 ani pe atunci şi a scris acest roman imobilizat la orizontală, folosindu-se de o lădiţă de lemn sprijinită pe genunchi inclusiv pentru a desena în peniţă, cu tuş negru şi roşu, scene coşmareşti şi elemente figurative ale chinurilor propriei boli. (Desenul de pe afişul filmului/coperta cărţii este, evident, unul dintre ele.) Legat de acest aspect biografic, e interesant de constatat relativa sincronie a faptului că Blecher începea să-şi deseneze mintea şi boala întins pe spate şi încorsetat în ghips la distanţă de doar cîţiva ani după ce, dincolo de Ocean, Frida Kahlo îşi începuse ea însăşi cariera de pictoriţă în corsetul metalic cu care-şi alina durerile corpului distrus de un accident de maşină şi de cele cîteva zeci de operaţii ce au urmat.
M. Blecher a murit în 1938, la un an după ce romanul a fost publicat. Şaptezeci de ani mai tîrziu, în 2008, apărea varianta în engleză, Scarred Hearts, tradusă de Henry Howard şi prefaţată de Paul Bailey, aceasta fiind traducerea lui Blecher care a avut parte de cea mai bună presă străină. Pentru suprarealismul deopotrivă comic, poetic şi absurd al teatrului corpurilor imobil-mecanice, precum şi pentru erotismul bizar dintre Emanuel şi Solange, romanul a fost numit „o mică capodoperă“ sau chiar „o capodoperă“, iar Blecher a fost pus alături de Franz Kafka, Bruno Schultz sau Joseph Roth. Îngrijitoarea acestei ediţii, Marieva Ionescu, trece în revistă o parte din schimbările petrecute în timp în receptarea critică de la noi care a vorbit despre roman într-o mulţime de termeni: suprarealism, psihologism, onirism, expresionism, organicism, trăirism, decadentism, existenţialism, fantastic, manierism, postmodernism, autoficţiune. Deseori receptat minimizator ca un simplu jurnal de sanatoriu (Mihail Sebastian s-a numărat printre cei contrariaţi de această abordare: „Cine crede că Inimi cicatrizate este romanul unui sanatoriu n-a înţeles nimic din această admirabilă carte“), romanul a inspirat pe mulţi comentatori să construiască inclusiv liste cu posibile influenţe asupra scrisului adolescentului Blecher, multe false: Kierkegaard, Bergson, Thomas Mann, Proust, Robert Walser, Robert Musil, Ernst Jünger, Heimito von Doderer, Herman Broch, André Breton, Sartre ş.a. La relectură, mie mi-a sărit în urechi, ca să zic aşa, Bacovia („Într-o odaie, undeva în depărtare, un acordeon se lamenta astmatic şi trist“), pentru calitatea sonoră a atmosferei din sanatoriu („incantaţia pustietăţii“) unde, într-o scenă memorabilă, bolnavii scot gramofoanele la geamuri, înspre mare, şi le pornesc, avînd plăci diferite, în acelaşi timp.
„Încercă să citească, dar nu înţelese nimic, cărţile erau scrise pentru altă lumină, nici o carte din lume nu poate să umple golul imens al unei zile călduţe şi intime de plictiseală şi suferinţă – aceasta e tristeţea ineluctabilă a zielor de boală“, spune la un moment dat naratorul Inimilor cicatrizate, una dintre cele mai emoţionante şi profunde romane româneşti, o carte peste care lumina cade în continuare foarte frumos.
Vineri, 31 martie, de la ora 18, la Colegiul „Noua Europă“ din Bucureşti va avea loc dezbaterea „Feţele cărţii, astăzi. Cazul Blecher“ la care vor participa Mircea Cărtărescu, Marius Chivu, Victor Cioabă, Eugen Dediu, Anca Ionescu, Marieva Ionescu, Radu Jude, Joanna Kornas-Warwas, Adrian Majuru, Bruno Mazzoni, Doris Mironescu, Cezar Paul-Bădescu şi Ioana Pârvulescu.
***
M. BLECHER
Inimi cicatrizate (fragment)
Era o sală obişnuită de restaurant, vastă, înaltă, albă, cu perdeluţe la fereşti şi plante mari exotice în colţuri. Dar cine imaginase în această încăpere aranjamentul acesta solemn şi spitalicesc? Cine fusese regizorul acestui spectacol corect şi halucinant?
Înşiraţi de-a lungul pereţilor, doi cîte doi la o masă, zăceau bolnavii întinşi pe gutierele lor. S-ar fi putut crede un festin din antichitate, unde musafirii stăteau culcaţi la masă, dacă feţele obosite şi palide ale celor mai mulţi dintre bolnavi n-ar fi arătat clar că e vorba de altceva decît de convivii joviali ai unui ospăţ vesel.
Ce sumbră minte alcătuise cu elemente reale un tablou atît de dureros, de fantastic şi demenţial?
Într-un roman de senzaţie, un scriitor imaginase o regină perfidă şi capricioasă ce-şi mumifica amanţii şi îi păstra în sicrie într-o sală circulară. Ce era însă această palidă viziune de scriitor pe lîngă realitatea atroce din sala aceasta de mîncare cu oameni vii şi totuşi morţi, încrustaţi în poziţii rigide, întinşi şi mumificaţi în timp ce palpitau încă de viaţă?
Emanuel fu aşezat la o masă, lîngă o bolnavă cu rochia albastră. În scenele ce se petrec în vis, ceea ce apare straniu şi halucinant este faptul că întîmplările cele mai bizare au loc în decoruri cunoscute şi banale; în sala de mîncare elementele de vis şi realitate erau atît de concomitent prezente, încît timp de cîteva secunde Emanuel îşi simţi conştiinţa cu totul destrămată. Devenise extraordinar de transparentă şi totuşi grozav de efemeră şi nesigură. Ce se întîmpla? Era chiar el, Emanuel, corpul acela pe un căruţ, în mijlocul unei săli unde toţi comesenii stăteau culcaţi la mese împodobite cu bucheţele de flori? Ce însemnau toate acestea? Trăia? Visa? În ce anume lume, în ce anume realitate se petreceau astea?