Lumea sexului

E lucru serios. Fără perdele sau mănuşi, cu oarece filozofie a forţei vitale, ceva frondă de satir la adresa robotizării globaliste, niscaiva confesiuni despre propriile scrieri şi propria viaţă, plus iuţi sclipiri de poezie în desluşirea lucrurilor, Henry Miller cartografiază Lumea sexului sub forma unui eseu despre firescul extazului şi bucuria misterului, adică despre ce ar trebui să însemne abilitatea de a trăi şi a te bucura de viaţă. De ce nu e „cîh!“ să tot vorbeşti despre sex, să tragi înspre miezul vieţii „sexul în întreg patosul lui patologic“? Răspunsul lui Miller sună cam aşa:

1) de-aia, cîtă vreme sexul ţine de libertatea naturală a omului; 2) pentru că şi de-asta Parisul e unul dintre cele mai frumoase locuri din lume; 3) pentru că, mai ales în vremurile de acum (ale vidului emoţional şi funcţionării prin automatisme), „tot ce contează este ca miraculosul să devină norma“; 4) pentru că orice maestru al artei erotice aduce mai degrabă cu un om religios decît cu un gladiator.

Miller a vrut să fie cît mai limpede, motiv pentru care prima variantă a cărţii, din 1940, a fost în bună parte rescrisă, 17 ani mai tîrziu. Ce-i sigur e că noua versiune te loveşte în – ca să zic aşa – moalele capului, fie prin frumuseţea formulării, fie prin acolada erudită sau insolitul enunţurilor. Una dintre afirmaţiile-şoc sună aşa: „o descriere nudă a actului fizic ne poate uneori transporta într-o stare care transcende eroticul şi poate crea în noi iluzia că sîntem ascunşi vederii celui atotvăzător, chiar dacă numai pentru cîteva momente care-ţi taie respiraţia“. Ca experienţă înalt-furişă, sexul pare să aibă, în lumea lui Miller, şi ceva înalt-copilăresc.