Lumea literaturii

● Ioan Groşan, Lumea ca literatură. Amintiri & Alte amintiri, Editura Polirom, 2014-2017. 

„Continuarea acestui roman, cu întîmplările de după Revoluţie ale celor patru protagonişti, merită aşteptată. Să sperăm, totuşi, că nu prea mult.“ Scriam această frază de încheiere, recenzînd primul volum al romanului Un om din Est, în care un profesor de literatură de la o şcoală generală, încurajat de faptul că poate fi profitorul post-festum al revoluţiei sexuale occidentale, dar şi profitorul micilor dezastre familiale şi martorul bovarismelor de duzină din aliena(n)ta societate erotică comunistă, porneşte o adevărată campanie sexuală naţională de seducere a femeilor, virgine sau căsătorite, care reprezintă spiritul fiecărui loc în parte de pe harta patriei. Road trip sexual naţionalist-comunist de un umor nebun, romanul surprindea ultimele luni ale comunismului, promiţînd să continue cu Revoluţia, abia începută în ultimele sale pagini. Era anul 2010 şi, iată, încă mai aşteptăm continuarea.

Am făcut acest preambul pentru că Ioan Groşan, deşi se numără printre cei mai importanţi nuvelişti şi foarte puţinii umorişti veritabili de la noi, este şi un mare leneş. Astfel că fiecare carte pe care o publică, indiferent de gen, indiferent de ineditul conţinutului, a ajuns să fie un fel de bucurie. Lumea ca literatură. Amintiri, volumaşul de texte memorialistice apărut în 2014, conţinea şi o rubrică de amintiri (cu scriitori) ţinută o vreme pe site-ul „Agenţia de carte“, unde seria de patru texte „Eros în socialism“ însemna nimic altceva decît crochiurile biografice aflate la baza romanului Un om din Est, iar un text îi aparţinea de-a dreptul regretatului Alexandru Vlad. Serialul autobiografic intitulat „Jeune comedién la Cannes“, în care Ioan Groşan povestea aventurile sale din timpul Festivalului de film de la Cannes din 1992 (unde fusese selectată şi Balanţa lui Pintilie) ca jurnalist acreditat din partea Academiei Caţavencu, era de un comic de situaţie aproape neverosimil şi dădea greutate întregului volumaş, alcătuit altfel din tot felul de istorii şi anecdote cu scriitori (în general la cîrciumă, la pescuit şi la femei) din cercul grupării literare constănţene „Ars amatoria“, din care făceau parte Radu G. Ţeposu, George Ţâra, Lucian Perţa, Ioan Buduca şi Groşan însuşi. Volumul se termina într-o notă nostalgică cu un text scris în vara lui 2014, chiar în timpul mutării Muzeului Naţional al Literaturii din fostul sediu de pe bd. Dacia, în spatele căruia se afla şi legendara acum cîrciumă a scriitorilor, kilometrul 0 al boemei & bîrfei literare naţionale.

Al doilea volumaş memorialistic, Lumea ca literatură. Alte amintiri, continuă istoriile şi anecdotele cu scriitori (unele inedite, altele reluate din revistele Hustler şi Iocan) în acelaşi amestec de umor şi nostalgie. Talentul şi savoarea cu care Ioan Groşan povesteşte (o întîmplare din cadrul unui Concurs de Miss „Muncă, Tinereţe, Frumuseţe“ din 1988, de pildă) ar face din parafrazarea întîmplărilor o gafă vecină cu impietatea. Apare din nou uluitorul George Ţâra (membru în grupul „Ars amatoria“, despre a cărui literatură eu nu ştiu nimic, dar am bănuiala că este mai mare ca personaj decît ca autor de literatură), poetul Paul Daian, dar şi regizorul Moscu Copel (ale cărui filme documentare din comunism par a fi nişte diamante îngropate în arhivele de gen), precum şi cîteva texte cu personaje din propria familie: bunicul, tatăl, fiicele. Şi de data aceasta există un text care nu-i aparţine lui Ioan Groşan, ci lui Ioan T. Morar (o farsă jucată lui Eugen Barbu), dar cu personajele deja obişnuite şi oricum în spiritul amintirilor literare ale cărţii. Dacă primul volum se încheia cu tabloul de familie al scriitorilor de la cîrciuma muzeului, de data aceasta avem o trecere în revistă a artiştilor plastici din perioada anilor ’70-’80, iar la final un crochiu intitulat „Cenaclul din Cer“, care este, de fapt, un pomelnic cu toţi scriitorii şi artiştii, în special optzecişti, dispăruţi unul mai prematur decît altul, de la Daniel Turcea (m. 1979), Virgil Mazilescu (m. 1984) şi Aurel Dumitraşcu (m. 1990) pînă la Alexandru Muşina (m. 2013), Traian T. Coşovei (m. 2014) şi Alexandru Vlad (m. 2015).

Prin întîmplările lor comice cu scriitori dintre care mulţi nu mai sînt printre noi, Ioan Groşan a dat două cărţi triste pline de umor, ca să mă exprim astfel. Nostalgia resimţită încă de data trecută capătă acum o nuanţă amară, căci acestea sînt istoriile şi anecdotele (o parte din ele) ale unui lumi literare care, de fapt, nu mai există. (Inexplicabil de tragic destinul generaţiei ’80!) Boema optzecistă evocată aici cu atîta căldură de Ioan Groşan a devenit un capitol de istorie literară, iar întîmplările lor s-au transformat în ceva ce seamănă cu legendele.