Lumea după Solenoid
● Mircea Cărtărescu, Melancolia, Editura Humanitas, 2019.
Nu mă îndoiesc că sînt numeroși cititorii cărora recentul volum de nuvele publicat de Mircea Cărtărescu le-a evocat imediat Nostalgia. La urma urmelor, cele două fac dintru-nceput un soi de pereche simbolică. Și ar fi făcut-o și mai clar dacă autorul ar fi adăugat (așa cum avea de gînd inițial) un prolog și un epilog. Se prea poate, însă, ca, judecate în termeni de asemănări și deosebiri, rezultatul să fie mai degrabă neconcludent: sînt, firește, și de unele, și de altele, dar asta nu spune mai mult decît ar spune un simplu repertoriu contabilicesc. La ce ne ajută, de pildă, să remarcăm că, dacă acum treizeci de ani prozele își articulau titlurile în jurul cîte unui personaj central (Ruletistul, Mendebilul, Arhitectul), astăzi ele surprind mai degrabă elementele de recuzită, cum se întîmplă cu Punțile, Vulpile sau Pieile? Sau că există, ici-colo, mici secvențe tematice comune, de felul geamănului absent și fantomatic sau al statuilor-portal, prin al căror soclu se poate pătrunde în universuri magice și tăinuite?
Adevărul e că, în chip organic, distanța dintre Melancolia și tot ce a publicat pînă acum Mircea Cărtărescu e uriașă. Iar asta nu din rațiuni stilistice. Cei dotați cu (ca să zic așa) ureche literară vor recunoaște fără efort timbrul amplu al celor mai bun pagini din Orbitor și din celelalte. Ci pentru că, pentru prima dată, lumea lui Cărtărescu nu mai coincide în chip explicit cu Capitala și nu mai acoperă o epocă precis localizabilă (care, în cele mai multe cazuri, subîntinde intervalul ’50-’90). Aș risca să spun că această ontologie particulară e o consecință firească a pragului epic fixat de ultima viziune din Solenoid. Asistam acolo, împreună cu protagoniștii, la o „smulgere“ a Bucureștiului, cu rădăcini cu tot, din matca lui geografică, la o „ridicare la ceruri“ a unui oraș construit parcă direct sub formă de ruină. Dacă, acolo, efectul era copleșitor, aici, senzația e încă și mai acută: departe de a fi pur iluzorie, noua topografie lasă impresia că pe locul ei „a fost cîndva viață adevărată“. Copilul părăsit de mamă din prima nuvelă călătorește în spații care altădată, la Mircea Cărtărescu, se chemau Moara Dîmbovița sau fabrica de săpun. Tot așa, jocul terifiant în care se prind personajele din Vulpile, frate și soră, s-ar fi putut petrece în întunericul camerei din strada Pîncota sau, oricum, undeva în perimetrul Colentinei. S-ar fi putut, dar, în pofida a tot, nu se petrece. După cum nici zidurile Liceului „Cantemir“ nu sînt numaidecît aceleași cu ale liceului din Melancolia, rebotezat de Cărtărescu cu un cognomen extras din poemele sale de tinerețe: Vasile Singurătate.
Oricît de mare ar fi tentația de discuta formula aceasta în dialog cu posibile modele, abandonate din mers (romanticii germani, Eminescu cel din „Făt-Frumos din lacrimă“, Macedonski cel din „Thalassa“, parabolele lui Kafka ș.a.m.d.), văd în cartea aceasta un exercițiu spiritual prea intens pentru a-l trata cu ușurătate de literat. Căci nu-i deloc același lucru să-ți imaginezi, prin reducere la absurd, o lume deprivată de punctele ei cardinale și de sistemul ei de referință cronologic și, pe de altă parte, să reușești să proiectezi în amănunt o astfel de lume radical imponderabilă, așa cum face Mircea Cărtărescu aici. Melancolia nu-i o temă, ci aproape o stare de agregare. Cu alte cuvinte, nu admite jumătăți de măsură și experiențe parțiale. Ea confiscă. Așa încît a scrie despre ea e principial o imposibilitate. Dacă o faci, trebuie s-o faci dinăuntru. Preț de zeci de pagini, dacă e nevoie. Și nu-i o întîmplare că, înaintea lui Cărtărescu, nici un scriitor român n-a dus pînă la capăt o asemenea transă. Vor fi încercat-o și alții, nu știu. N-au lăsat urme. Găsesc doar, într-o notă din jurnalul lui Mircea Eliade (3 ianuarie 1961), cîteva rînduri care aproximează accidental ceea ce Melancolia ne oferă astăzi deliberat și fără rest. E vorba de un moment în care istoricul religiilor e invadat dintr odată de toate etapele vieții lui. Se simte aruncat, simultan, în Bucureștiul copilăriei și în India primei tinereți, în Portugalia și în Franța: „Un imens teritoriu interior“, detaliază el, „în care altădată pătrundeam doar fragmentar, încercînd să retrăiesc cutare sau cutare eveniment, mi se dezvălui deodată: îl văd de la un capăt la altul, și văd în același timp și în adîncime“.
Este exact teritoriul pe care, în 256 de pagini (suficiente cît să facă dintr-o carte de mici dimensiuni o mare carte), Mircea Cărtărescu îl cartografiază și-l străbate la pas.
Cosmin Ciotloş este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Elementar, dragul meu Rache. Detalii mateine sub lupă, Humanitas, 2017.