Lumea ca banc
● Ioan T. Morar, Fake news în Epoca de Aur. Amintiri și povestiri despre cenzura comunistă, Editura Polirom, mai 2020.
Este, cred, destul de cunoscută seria de scurtmetraje Amintiri din Epoca de Aur în care sînt surprinse ipostaze ale comicei curburi comportamentale induse de comunism în viața de zi cu zi. Într-unul dintre episoade este vorba de fotografia de primă pagină din Scînteia în care Ceaușescu apare cu două căciuli, una în mînă, alta pe cap. Retușarea s-a făcut cu respectarea regulilor cutumelor din epocă, dar în grabă, așa că greșeala nu a mai putut fi îndreptată decît retrăgînd din toată țara tot tirajul aflat deja pe calea ferată.
Întîmplarea e reluată și de Ioan T. Morar în proaspăt apăruta sa carte Fake news în Epoca de Aur, laolaltă cu zeci de alte istorioare de același gen: de ce nu a fost primit în PCR Manolache lăutarul, ce înseamnă „nechezol” și cine l-a inventat, ce era „verdețul”, de ce scîrțîie atît de ascuțit și prelung metroul cînd pleacă din Gara de Nord spre Victoriei, cîte goluri se pot totuși marca la fotbal după ce arbitrul a fluierat finalul meciului, cum s-a umplut de „benim bok” bardul Păunescu la un cenaclu „Flacăra” de la Medgidia, Moisil și ordinea aleatoare a studiilor nomenclaturii – ca să menționez doar o mică parte dintre ele. Din postură de memorialist – care, de altfel, îl prinde foarte bine, prin vervă și umor –, Ioan T. Morar relatează și experiențele sale din anii ʼ80 de profesor la Lugoj, poet debutant și jurnalist începător la Viața studențească.
Apocrife sau nu, personale sau auzite, toate relatările lui Ioan T. Morar trec însă printr-un filtru interpretativ comun, care explică printre altele și de ce o mare parte din notorietatea autorului se datorează apartenenței la grupul de umor „Divertis”. Ioan T. Morar caută invariabil poanta din spatele oricărui narativ comunist. Nu e vorba de o tehnică de redactare, este chiar modalitatea lui de atunci și de acum de a înțelege lumea în care se născuse. La norma lui Stahanov au contribuit, de fapt, alți doi mineri rămași pe veci anonimi. Lazăr de la Rusca era, de fapt, bețivul satului, iar nu eroul comunist din balada lui Dan Deșliu. Sportivilor români de la „Universiadă” le lipseau, de fapt, și vîrsta, și studiile ca să participe la competiție. Și așa mai departe. Există la Ioan T. Morar – și poate la mulți alți intelectuali care își începuseră cariera în ultimul deceniu de comunism – convingerea că fiecare bucată de realitate oficială ascunde ceva înșelător, prozaic, rușinos și deseori mărunt. Și nu poți să nu faci haz văzînd contrastul dintre aparența grandioasă vizată și esența extrem de modestă. Societatea comunistă era ca un mare banc a cărui identitate se revela la replica finală. Fake news-ul de zi cu zi era, de fapt, un rîs news pentru cunoscători. Tehnica funcționa – mă gîndesc – și ca o modalitate de a face față deformărilor grave ale unei societăți bazate pe un formalism ideologic anchilozant. Nu degeaba – și asta o spun și din experiență personală – în ultimii ani de comunism era în vogă literatura absurdului a unor autori precum Daniil Harms.
Ceva este însă specific lui Ioan T. Morar în grupul interpretativ al umoriștilor deceniului nouă: puterea lui empatică. Din carte reiese că ea l-a făcut să scape din unele capcane ale regimului, căruia îi identificase modul de gîndire. Datorită ei a putut să își imagineze și să publice o lirică a lui Cassius Clay, „poezii pentru pace” ale unor autori străini la rîndul lor inventați, rubrica „Lumi paralele” și telegrame oficiale către președinții SUA și URSS. Prin acest dat empatic a putut reconstitui nu doar profilul de discurs ceaușist, ci și rostirea lui fidelă pentru care a ajuns cunoscut în privat înainte de 1989, și la televizor, după.
Poate că Ioan T. Morar nu coboară prin tenebrele ultimilor ani ceaușiști în Toyota, cu cine știe ce aparat sofisticat cu infraroșii, ci pe jos, cu o banală lanternă a experiențelor directe. Dar știe unde să coboare și știe unde să îndrepte lanterna. Poate că în cartea sa istoricii nu vor descoperi mari revelații, dar în mod sigur publicul larg, indiferent dacă a apucat sau nu comunismul, va găsi o modalitate de a se (re)apropia de o epocă deja greu de conceput astăzi. Deși „tehnica rîs news-ului” era răspîndită, Ioan T. Morar e primul care o expune sistematic și umple astfel un gol în memorialistica perioadei comuniste.
Am lăsat pentru final un disclaimer. Domnul Morar citează în carte un articol al meu din Dilema veche. Fără să fug de răspundere, dau și eu citatul mai departe, căci la rîndu-mi relatasem în articol ceea ce spusese Gheorghe Apostol în amintirile sale publicate „în regie proprie”.
Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.