Lucruri care (nu) trebuie spuse
Complicată mai e şi meseria asta de scriitor. Mai ales cînd scriitorul e angajat politic. Este cazul lui Günter Grass, de pildă, un intelectual foarte activ pe scena publică. A fost unul dintre promotorii Reunificării Germaniei după 1990, lider al stîngii, comentator şi actor al tranziţiei. În 1999 a obţinut premiul Nobel pentru literatură – vocea sa a căpătat (deşi nu mai avea nevoie) un upgrade de autoritate. Acum cîţiva ani, cînd a recunoscut, în romanul autobiografic Decojind ceapa, că în tinereţe a fost soldat în Wafen SS şi că, pe deasupra, nu a fost chemat la arme, ci s-a înrolat de bună voie, a stîrnit valuri de proteste: de ce recunoaşte atît de tîrziu? Mai poate rămîne un reper moral, intelectual, după această spovedanie tîrzie? Ce credibilitate mai au condamnarea nazismului şi înregimentarea lui într-un partid socialist? Soarta cărţii a fost marcată profund de acest episod – receptarea s-a făcut aproape exclusiv la nivelul politic.
Acum, Günter Grass tulbură din nou apele. Săptămîna trecută, a publicat în Süddeutsche Zeitung un poem intitulat „Was gesagt werden muss“ („Ce trebuie spus“). Poemul a apărut în aceeaşi zi, în traducere, şi în cîteva ziare internaţionale importante, cum ar fi The New York Times şi El País. Ce trebuia să spună autorul? Că „puterea nucleară Israel ameninţă pacea mondială“. Era de aşteptat să fie imediat interpelat de opinia publică: mesajele de indignare, ameninţările şi injuriile au curs din toate părţile. S-a spus că e antisemit, că e iresponsabil, că e senil, că e un poet ratat care scrie poeme „scîrboase“. Cei care l-au apărat au fost foarte puţini. De partea lui a fost, de pildă, secretarul Uniunii Scriitorilor din Germania, care a afirmat că textul lui Grass e un poem şi că el trebuie judecat doar în plan literar.
De fapt, tocmai aici e şi punctul sensibil al demersului lui Grass: că a ales să spună ce avea de spus într-un poem, nu într-un articol de opinie, cînd textul în sine nu are nimic literar în afară de formă – e doar un manifest politic. Afirmaţia-cheie, remarcată şi citată imediat de toţi criticii, e această aluzie că Israelul, care e o putere nucleară, poate ameninţa pacea mondială. E împotriva curentului, e contrar percepţiei generale că Iranul reprezintă acum cea mai mare ameninţare; dar afirmaţia are şi un background neliniştitor: ştirea recentă că Germania ar fi furnizat Israelului armament şi un submarin de luptă. Oricît de tare ar deranja această deturnare a atenţiei (dinspre Iran spre Israel), Grass are, fundamental, dreptate: pînă la urmă, orice stat care deţine arme atomice (deci şi Israelul) este o ameninţare pentru pace. Şi, într-o democraţie, orice om, orice poet ar trebui să aibă libertatea de a spune ce crede. Căzut în dizgraţie (în Israel a fost declarat persona non grata), Grass se apără susţinînd dreptul la libertatea de expresie. Un poet trebuie să spună ce crede. Cum poate greşi poetul?
Episodul recent al cărui erou e Günter Grass îmi aminteşte de alte cîteva, care l-au avut ca protagonist pe Peter Handke, dramaturg, romancier şi eseist austriac. În anii ’90, el a fost unul dintre puţinii care au făcut opinie separată în ceea ce priveşte războiul din fosta Iugoslavie: nu numai că a apărat cauza sîrbilor, dar a găsit şi cîteva cuvinte de laudă pentru „patriotul“ Slobodan Miloşevici. Pentru atitudinea sa politică a trebuit, nu o dată, să plătească cu cariera literară. Piesele sale sînt refuzate de unele teatre mari; de pildă, acum cîţiva ani, directorul Comediei Franceze a interzis montarea unui spectacol după o piesă de Handke, invocînd explicit motive politice. Anul trecut, după ce juriul unei distincţii literare a decis să-l premieze pe Handke, sponsorul principal s-a hotărît brusc să retragă premiul. În anumite medii literare, Handke este, pur şi simplu, persona non grata.