Logica vieții, nervurile poeziei

# Simona Popescu, Cartea plantelor și animalelor, Editura Nemira, 2021.

Dintre scriitorii lansați la începutul anilor ’90, Simona Popescu este posesoarea unuia dintre cele mai convingătoare programe estetice (de creație), bazat în mare măsură pe ideea de inovație. Acesta a început să se cristalizeze în articolele sale publicate în reviste precum Dialog, Echinox, Contrapunct, Dilema, România literară, Convorbiri literare ș.a., texte reunite ulterior în Volubilis (Editura Paralela 45, 1998). Nu vorbim însă de inovație de dragul inovației, aceasta nefiind o valoare în sine, ci un element necesar, dar nu și suficient pentru întemeierea unei opere convingătoare și rezistente în timp. Iată, de pildă, ce afirma într-un articol din 1987, intitulat „Sensul poeziei, astăzi”: „Poezia realului nu înseamnă transcriere aseptică neimplicată a ceea ce se vede, înregistrare banală a faptelor banale, nu înseamnă nici transcriere fidelă sau naturalistă a cotidianului. Fidelitatea își are și ea subtilitățile și strategiile ei (literare). Denotativul, în modestia lui asumată, poate fi profund (și poate într-un mod mai rafinat) conotativ, eludînd cu bună știință arsenalul de simboluri, trimiteri, sofisticare metaforică. Nu înțeleg prin această poezie colectarea de recuzită contemporană (televizor, tramvai etc.), de decoruri și obiecte, contabilizare apoetică, ci un efort vizionar de înțelegere a lumii ca organism viu, și nu doar în anatomia ei, ci mai ales în fiziologia sa, la nivelul funcțiilor și relațiilor”. Simona Popescu nu exclude imaginația din poezia realului, a cotidianului. Ea poate avea o funcție integrativă a realității, tot așa cum visul (structura visului) potențează atributele spectrului diurn. Privită din perspectiva acestor teorii, poezia Simonei Popescu este mereu o pledoarie pentru ceva. În cazul acestei autoare, foarte importantă se dovedește a fi gestica însoțitoare a textelor sau, mai bine zis, poeziile Simonei Popescu au o gestică intrinsecă. Nu întîmplător, una dintre cele mai valoroase cărți ale ei se numește Lucrări în verde sau pledoaria mea pentru poezie.

Cartea plantelor și animalelor este și ea tot o pledoarie. Autoarea mărturisește pe ultima filă a cărții sale că pentru ea poezia este logica viului, cea care își are originea în bio-logie. Așadar, o carte despre plante și animale este de fapt o examinare atentă și, în același timp, o recompunere a fluidului vital care străbate tot ceea ce este viu. Chiar și trimiterile livrești, deloc puține, îmi par asemenea unor nervuri ce definesc forma și esența structurilor vii, poezia însăși fiind o redimensionare la altă scară a acestor structuri: „Acoperind zidul din față / pe jumătate / iedera veche cu frunzele ei fragede, noi / – STRUCTURĂ VIE – / Privirea altei vîrste / zi de zi / prin geam / aceeași-altă fațadă / Înaintare fără direcție / desen ordonat / și continuu. / Toate / redimensionate / pînă la urmă” („Volubilis”). Putem întrezări în subtext comportamentul acelor elemente din natură care își schimbă mereu forma, dar nu pentru a se diferenția categoric unele de altele, ci pentru a forma împreună întregul. Aș corela acest lucru cu una dintre caracteristicile fundamentale ale scrisului Simonei Popescu, anume generarea continuă a aceluiași text, în ciuda aspectului fragmentar al scrierilor. Chiar în cartea de față, poeziile par ordonate după o regulă ce implică o anumită autosimilaritate. Deși universul biologic conține forme distincte, celulele sînt identice în structurile lor primare. Poezii precum: „Ferigă”, „Lucrări în verde”, „Microscop”; „Livezi”, „Jurnal de vise”, „În pădure” pot fi citite ca fațete ale aceluiași poem. Citez, iată, din „Vis de păpădie”: „«În centrul unui glob de păpădie / ai zice că te afli / e-o geometrie de puf sălbatic în jurul meu / și-un aer foarte moale / păstrează și conservă-nchipuirea». / Așa am visat / așa am scris cîndva. / Visul s-a repetat”.

Circularitatea ideilor ține și de unele elemente de construcție a cărții. Unele poeme fac trimitere (cel mai adesea prin titluri) la altele aparținînd altor scriitori. Autoarea face trimiteri și la unele dintre cărțile sale anterioare. Chiar și notele de subsol – care nu mai reprezintă de mult o formă de inovație – au un rol bine definit în semantizarea realității textuale. Există în carte și poezii de o altă factură, dar perfect integrate proiectului de ansamblu. Simona Popescu provoacă orizontul de așteptare al cititorilor, împrumutînd ceva din vocile altor scriitori. Această practică ține de o amplificare a sensurilor ce are la bază reactualizarea prin aluzii a unor elemente poetice deja cunoscute cititorilor.

Simona Popescu, autor de primă mărime al generației ’90 și nu numai, reușește prin cartea de față să-și consolideze propria operă, reinventîndu-se, nu prin asimilarea unor modele exterioare sieși, ci nutrindu-se din propriile sale artefacte.

Şerban Axinte este scriitor şi critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Scrîșnetul dinților, Editura Cartier, 2021.