„Loc de urlat”

31 ianuarie 2024   Carte

 Monica Lovinescu, O istorie a literaturii române pe unde scurte: 1960-2000, ediţie îngrijită şi prefaţă de Cristina Cioabă, Editura Humanitas, 2023.

Cronicile dedicate de Monica Lovinescu literaturii şi climatului românesc postbelic semnifică eşecul fantasmelor şi iluziilor noastre „autonomiste”, de sorginte filologică, ale posibilităţii punerii în paranteză, fie şi temporare, a eticului şi, corolar, a ideologicului. Fireşte, ca una dintre resursele cele mai trainice (şi polemice!) ale actualităţii discursului său despre literatură, această dezvrăjire est-etică a modului în care citim şi căutăm a produce sens şi-a arătat, în unele situaţii, şi limitele. Cîştigul moral al demersurilor celebrei perechi-etalon a exilului românesc nu numai că nu poate fi însă pus la îndoială, ba mai mult, el a inspirat şi a izbutit să întemeieze o şcoală.

Astfel că intuiţiile, observaţiile ori cazurile expuse la microfonul şi în „salonul în care a încăput o ţară întreagă” (apud Cristina Cioabă) au inspirat şi deschis drumuri fertile, nu atît revizuirilor, cît cercetărilor postdecembriste, între care amintesc aici cel puţin trei categorii: sintezele de anvergură şi de autoritate, precum aceea a lui Eugen Negrici cu privire la Literatura română sub comunism, eseurile cu intenţii recuperatorii şi demistificatoare, precum cele semnate de Ioan Stanomir (Apărarea libertăţii: 1938-1947, Curtea Veche, 2010, sau „Tablouri dintr-o expoziţie”, din volumul în colaborare cu Angelo Mitchievici, Comunism Inc.: Istorii despre o lume care a fost, Humanitas, 2016), respectiv, studiile de caz ori monografice, cu intenţii reparatorii, ca de pildă recenta cercetare a Martei Petreu, Blaga, între legionari şi comunişti (Polirom, 2021). 

Paternitatea ori pionieratul aflate în discuţie ating pînă şi palierul critic-conceptual. Cînd Ion Simuţ, de pildă, pune la îndoială demersul istorico-literar al istoriei lui Eugen Negrici, în Cum se scrie istoria literară (Şcoala Ardeleană, 2022), avansînd ipoteza unui „împrumut fraudulos” al sintagmelor de „literatură aservită” şi „literatură tolerată” dinspre Mircea Iorgulescu, respectiv dinspre... Istoria RPR a lui Mihail Roller (!?), omite să ia în calcul o cu totul altă înrîurire, mult mai probabilă, venită dinspre cronicile radiofonice ale Monicăi Lovinescu, unde „irecuperabilii” şi „anexaţii” devin, prin repetiţia inerent-jurnalistică, personaje ale unui veritabil roman de idei. Pînă şi sintagma „socialism dinastic”, de care Ion Simuţ face atîta caz în Literaturile române postbelice (Şcoala Ardeleană, 2017), se pare că a fost colportată în spaţiul românesc tot prin timbrul Lovinescu, pe filiera presei franceze. De menţionat ar mai fi, în aceeaşi ordine interpretativă, şi viziunea infernală a lumii lui Caragiale, cristalizată abia mai tîrziu prin eseul cu valenţe protestatare al lui Mircea Iorgulescu, din 1988. 

Avansarea conceptului de est-etică se derulează înainte ca autonomia esteticului să-şi accepte ori contemple ruinele postdecembriste. Înainte să devină combustibil nouăzecist al unor rechizitorii din ce în ce mai agresive, lipsite însă treptat de audienţa scontată, ea pare că se înşurubează şi se alcătuieşte din cinci materiale distincte, asupra cărora vom reveni: moral, compensativ, metacritic, estetic şi profilactic. Confecţionarea unor straie atractive acestei teorii va cunoaşte o gestaţie mai lungă (Ierunca, de pildă, va resimţi acut în primii ani lipsa unei receptări), însă treptat autoritatea celor doi va fi recunoscută, iar instrumentele de (auto)promovare, şlefuite şi perfecţionate. 

Bunăoară, a ignora oferta etică şi a plonja în noncombat ori în anistoric semnifică, pentru vocea pariziană a exilului românesc, în anno Domini 1979, ratarea unei şanse unice: rolul de martor al actualităţii, de „cronicar pentru mîine”, respectiv perspectiva unor traduceri şi potenţialul unui triumf literar „peste hotare”, în filigran conturîndu-se modelul de succes al vremurilor, Soljeniţîn, invocat şi ca reper în legătură cu alte două exemple româneşti, de „bună practică”: traducerile din Goma, respectiv din Biserica Neagră a lui A.E. Baconsky. Un fapt interesant, de altfel: nicăieri nu este girată în absolut valoarea literară a lui Goma, deşi se poartă bătălii în scopul combaterii celor care i-o contestă sau care îl acuză de imoralitate, fără însă ca protejatul să fie binecuvîntat cu însemnele superlativului estetic: „Orice s-ar fi putut spune despre romanul lui Paul Goma. În afară de un singur lucru: că e pornografic”.

Cum citeşte Monica Lovinescu?

În general, atunci cînd devine funcţională, critica est-etică a Monicăi Lovinescu procedează simptomatologic, valorificînd şi investigînd textul mai degrabă ca pretext, pe măsură ce observaţiile caută o miză extraliterară, ideologică ori morală. Cîtă vreme organismul care găzduieşte ochiul critic, (in)dependent de propriile traume resimte şi acuză, de pildă, moartea lui Mircea Vulcănescu în închisoare drept „o crimă împotriva spiritualităţii româneşti”, e de aşteptat ca interesul estetic să cedeze prim-planul. 

Un exemplu relevant regăsim şi în analiza romanului Delirul, întîmpinat cu elogii pe scena presei culturale a anilor ’70. Mistificările de ordin istoric şi politic la care Marin Preda consimte să recurgă aici sînt echivalate cu o negociere falimentară a libertăţii de a scrie şi, in extenso, cu eşecul de a scrie roman politic în era cenzurii comuniste. În plus, notează comentatoarea, prozatorul „îşi asumă păcatul moral de a ponegri una dintre cele mai integre figuri politice ale României democratice”, în persoana lui Iuliu Maniu, falsificînd datele istorice şi motivul condamnării liderului naţional-ţărănist. 

În perimetrul estetic, cel mai bine se simte vocea comentatoarei în postura de critic-arbitru, denunţînd locurile comune ale cronicarilor de partid sau maniile comparatismului spontan, gratuit ori cu intenţii mistificatoare. Dezambiguizînd ori recontextualizînd, disclaimer-ele ei intră fără complexe în dialog şi cu criticii consacraţi ai vremii. I se opune cordial (şi, am adăuga, cu argumente pertinente) lui Marian Papahagi, care scoate Zenobia lui Gellu Naum de pe orbita interpretativă a suprarealismului, amendează paralela instituită de Mircea Iorgulescu între Preda şi Dinu Săraru, votează cu Nicolae Manolescu în defavoarea seducătoarei ipoteze interpretative a lui Al. Paleologu privind romanul Baltagul, ori respinge categoric, în chestiunea poemelor lui Doinaş, ambele „tabere”: atît componenta „clasicistă” girată de Manolescu, care uită de afinităţile (ori complexele) blagiene ale şaizecistului întîrziat, respectiv dimensiunea „plutonică şi cosmotică”, îndatorată structurii romantice eminesciene şi înrudită cu Lautréamont, girată de Negoiţescu. 

În fapt, demersul metacritic se prevalează aici nu doar de cartonaşele galbene ori roşii, ci şi de fluierul scurt al propensiunii gnomice. Formulările memorabile, avînd rolul impunerii verdictelor, fie ele nuanţate ori de-a dreptul tăioase, sînt un ingredient stilistic eficient în construirea unei autorităţi a discursului. S-ar putea spune că, din acest unghi de vedere, al maximei concentrări şi eficienţe stilistice, autoarea a ucenicit cu succes la şcoala lui Cioran: „La optzeci de ani sînt şi brazi, nu numai rîme”, „Oricare ar fi vîrsta biologică a unui suprarealist, vîrsta sa spirituală nu poate fi decît tinereţea”, „Un strănut în locul unei agonii – aceasta este în substanţa ei caracteristica literaturii «realiste» publicate în România”, „Cînd Tacit îţi stă la îndemînă la orice colţ de stradă, e imposibil să-l consulţi numai în bibliotecă”, „Umorul nu se poate dezvolta cu biciul alături”, iar lista poate continua. 

Cît despre paginile de critică propriu-zis estetică, acestea nu sînt, împrumutînd zîmbetul şi formula unui fotbalist celebru, nici prea multe, nici prea puţine. Se remarcă aici paginile cu iz existenţialist despre Moromeţii, lectura pe spaţii generoase a romanelor lui Buzura, implicarea în dezbateri cu privire la receptarea debutanţilor şi la „mania clasificărilor”, demontarea reproşurilor cu privire la digresiunile eseistice în roman, lecturile entuziaste din Gabriela Adameşteanu ori din Mircea Cărtărescu, ori cele de sedimentare a propriilor convingeri, în marginea existenţialismului profesat de Lucian Raicu în analizele sale literare, a mărturiei disidente a lui Dorin Tudoran ori curajoase a lui N. Steinhardt. 

În privinţa ultimului, rosteşte şi concentrează esenţialul în cîteva rînduri: „Ceea ce s-a numit «blîndeţea» sa, faptul de a căuta «binele», oricît ar fi de ascuns în oameni şi opere, nu-l împiedică să lovească, să biciuiască, indignat, pe fariseii fraudulos introduşi în templul artei. Cu o violenţă care, prin contrast, pare şi mai eficientă”. De altfel, în decorul „sertarelor atît de goale ale scriitorilor români”, unde îi remarcă pe Ion Ioanid, Goma, Ana Blandiana, I.D. Sîrbu, pariază, în privinţa întrunirii unei adeziuni şi a unui cifru estetic, pe o scriitură memorialistică anume: „Cine ar îndrăzni de pildă să susţină că Jurnalul fericirii al lui Steinhardt nu aparţine literaturii?”.

Critica devine astfel şi pretextul unor măsuri compensative, restitutive, ca în cazul contaminărilor memorialistice ale materialului critic (vezi episodul rememorării atmosferei de la Cenaclul Sburătorul), profilactice, ca în cazul comentariilor despre Tezele din Iulie, unde caută să atragă atenţia scriitorilor români spre a-şi putea pregăti din timp contraofensiva şi spre a nu se repeta scenariul sinistru al anilor ’50, ori chiar al unor măsuri de protejare şi ajutorare a unor scriitori ameninţaţi ori agresaţi de regim. 

Critica devine, astfel, şi recurs, pledînd, ca într-o instanţă, pe scena jurnalisticii politice şi a diplomaţiei europene pentru respectarea dreptului de liberă exprimare şi împotriva măsurilor abuzive ale regimului. Contextul este întru totul justificat: în timpul în care sînt citite aceste cronici, Paul Goma este agresat, de zile şi săptămîni întregi în apartamentul său, de către un boxer profesionist angajat de regim să-l reducă la tăcere, copilul psihiatrului şi disidentului Ion Vianu este lovit în plină stradă, Mircea Dinescu este în arest la domiciliu, Luca Piţu este dat afară de la Universitate, Al. Călinescu, dimpreună cu întreaga sa familie, este ameninţat şi tracasat, Gabriel Andreescu se află în greva foamei, Doina Cornea este izolată, lovită şi intoxicată cu veşti mincinoase, care să o destabilizeze, iar lista poate continua. 

Spaţiul alocat comentariului literar şi devenit, în astfel de situaţii, secundar, dacă nu chiar de prisos, rivalizează acum – utilizînd metafora din romanul Vocile nopţii de Augustin Buzura – cu un veritabil „LOC DE URLAT”, în genul celor pe care înţeleg că psihoterapia începe să le recomande inclusiv în infrastructura unor multinaţionale cu program extenuant ori a spitalelor cu medici situaţi pe baricadele prelungite ale interminabilelor gărzi de noapte.

Adrian Mureşan este critic literar. Ultima carte publicată: Vîrstele subversiunii. N. Steinhardt şi deconstrucţia utopiilor, OMG, 2020.

Mai multe