Literatura vinovăției

6 septembrie 2023   Carte

Într-un articol recent din Libertatea, activistul rom Valeriu Nicolae face o critică la adresa componentei rasiste a romanului Copilăria lui Kaspar Hauser (Editura Polirom, 2017) de Bogdan-Alexandru Stănescu.

Ca să nu las loc de interpretări, încep prin a spune că actorii acestei polemici sînt oameni pe care îi apreciez și îi respect, pe unul ca autor, traducător și editor coordonator al Colecției „Anansi”, pe celălalt pentru acțiunile sale civice și politice, dar și pentru umorul de care dă dovadă în postările din social media și în povestirile pe care obișnuia să le publice pe blog-ul său.

Articolul propune o interpretare a cărții într-o cheie a rasismului, pornind de la pasajele în care personaje de etnie romă sînt caracterizate negativ, prin optica personajului narator. Sigur că această cheie de interpretare a dus la reacții extreme în social media – pe de o parte, cei care, fără să fi citit cartea, vorbesc despre interzicerea ei și se întrec în a denunța nocivitatea unui autor despre a cărui literatură mulți dintre ei nu au nici cea mai vagă idee, iar pe de altă parte, cei care îl înfierează pe Valeriu Nicolae și îi pun în cîrcă intenții malefice și inaptitudinea literară.

Există rasism în România și, din păcate, el e încă destul de pronunțat. Există misoginism și există homofobie, la fel cum există cetățeni ai acestei țări care sînt priviți ca fiind mai puțin egali. Însă aici nu vorbim despre un proiect de lege sau despre o situație concretă, ci despre beletristică.

Pe tot parcursul articolului, Valeriu Nicolae pendulează permanent între două atitudini – „Arta e liberă, nu trebuie aprobată” sau „Autorul poate să scrie ce dorește” și „Cum de a fost premiată o astfel de carte?”. E, din start, o poziție ambiguă, care seamănă mai mult cu o concesie făcută publicului. Autorul e liber, arta e liberă, dar nu o premiați. Sau, mai bine zis, premiile nu ar trebui să țină cont exclusiv de criterii estetice, cu toate că libertatea artei se bazează exclusiv pe criterii estetice. Aveți libertatea de exprimare, dar nu aveți libertatea de a fi confirmați prin premii sau nominalizări. Așadar, arta e liberă doar cît timp nu primește validare pentru valoarea artistică. Sigur, valoarea artistică nu ține de criterii morale, dar confirmarea ei trebuie refuzată în virtutea moralei.

Înțeleg de ce Valeriu Nicolae se joacă cu acest balans – încearcă, în avans, să taie aripile acelora care vor ajunge la concluzia că proza lui Bogdan-Alexandru Stănescu ar trebui interzisă. Însă problema e că atunci cînd sofismul (chiar dacă neconștientizat) se insinuează în argumentație, publicul îl va respinge instinctiv, iar apelul la echilibru va eșua.

În definitiv, de ce scriem? Scriem pentru noi, scriem pentru că avem ceva de spus, scriem dintr-o durere interioară, scriem din „preaplin de imaginație” sau, din contra, din lipsa ei, pentru că nu ne putem imagina făcînd altceva. Dar scriem și pentru că vrem să ajungem la cineva, scriem și pentru că ne dorim validarea, nu ca o cunună de lauri, ci ca un ingredient uneori esențial care ne face să continuăm – chiar și atunci cînd trebuie să înghesuim scrisul între ședințe, e-mail-uri urgente, pisici, cîini, copii, grătare în familie și cele două săptămîni de vacanță anuale. Or validarea, pentru un scriitor, vine din reacțiile publicului și din nominalizări și premii. Iar aceste premii și nominalizări sînt ceea ce Valeriu Nicolae refuză unui scriitor – n-are decît să scrie ce vrea, dar să nu i se recunoască valoarea. Ceea ce nu e corect, chiar aș plusa: e la aproape la fel de rău cu „să-i interzicem cărțile”.

Guilt Lit

Discuția mi-a adus aminte de un articol intitulat „Guilt Lit”, din LA Review of Books, semnat de Sumana Roy, o scriitoare de origine indiană, autoare a romanului Missing (2019), a culegerii de poeme Out of Syllabus (2019), a operei de non-ficțiune How I became a tree (2017) și a culegerii de proză scurtă My Mother’s Love and Other Stories (2019).

În acest articol, Sumana Roy identifică și vorbește despre un nou trend în literatură, ceea ce numeşte „guilt lit” (literatura vinovăției). Articolul începe cu un citat din Toni Morrison pe care îl redau aproximativ aici: „Felul cum ar trebui sa fie [lumea] îl las sociologilor”.

Sumana Roy remarcă faptul că, în ultimii ani, s-a dezvoltat un nou mod de a percepe literatura, ca pe o formă de autocritică. Cititorul (desigur, fără a generaliza, vorbim despre un trend) are așteptarea de a se simți vinovat, pretinde unei cărți de beletristică să îi reamintească de privilegiul de care se bucură și să îi apese butoanele vinovăției. Întrucît am devenit mai conștienți de privilegiul pe care îl avem față de aceia care se confruntă cu rasismul, misoginismul, homofobia sau sărăcia extremă, avem așteptarea ca literatura pe care o citim să reflecte aceste teme și nu doar să le reflecte – să le încadreze în chenare fosforescente astfel încît, la finalul lecturii, să putem afirma: mi s-au deschis ochii, sînt mai bun.

De altfel, principalul reproș pe care îl aduce Valeriu Nicolae cărții lui Bogdan-Alexandru Stănescu poate fi rezumat în această frază: „Nu am găsit nimic care să anunțe că rasismul este conștientizat”. Era OK să existe un personaj rasist, cît timp autorul avea grijă ca cititorul să tragă concluzia că el, autorul, condamnă rasismul.

Sumana Roy merge mai departe și susține că, într-o lume a conștientizării privilegiului și a puterii cuvîntului scris generate de social media, cititorii sînt condiționați să ceară justiție socială în literatură. A citi literatură care, indirect, îți exploatează vinovăția de privilegiat se substituie activismului și devine modul prin care cititorul simte că a contribuit la cauza socială – sînt mai conștient de greutățile prin care trece o persoană de altă etnie, deci, automat, contribui la dizolvarea inechității sociale. Practic, beletristica devine un medicament al și împotriva vinovăției, iar atunci cînd ea nu își asumă acest rol, atunci cînd personajele sînt rasiste fără o morală, fără ca autorul să își asume o poziție politică și să arate că a conștientizat și a condamnat rasismul, înseamnă că a eșuat. Înseamnă că nu ar trebui premiat.

Referitor la premii, Sumana Roy remarcă și faptul că, cel puțin în lumea anglofilă, premiile literare importante au avut în vedere exclusiv această beletristică a vinovăției în ultimii ani.

Înțeleg de ce, în acest context global, Valeriu Nicolae își pune întrebarea cum de a fost premiată cartea lui Bogdan-Alexandru Stănescu (Premiul pentru proză „Nepotu` lui Thoreau”, Premiul pentru proză al revistei Ateneu, Premiul Radio România Cultural, Premiul Festivalului Primul Roman de la Chambéry, Franța, toate în 2017). Însă înțelegerea lui „de ce” nu aduce cu sine și validarea lui „de ce”.

Pericolul pe care îl identifică Roy în articolul său este acela al unei „literaturi a vinovăției” produse de „marginalizați” pentru consumul „privilegiaților”, iar premiile care decurg de aici exclusiv în virtutea unei morale a justiției sociale devin asemănătoare unei redistribuiri a averii. Mai mult, așa cum spune autoarea, citirea unei cărți al cărei scop este acela de a te face să te simți vinovat pentru privilegiul tău devine echivalentul unei ședințe nu la sala de sport, ci de etică politică. Practic, rolul literaturii în acest context devine acela de a face vina solubilă, de a dizolva vina cititorului legată de privilegiul său prin cumpărarea și consumarea beletristicii de gen. De aici survine o înțelegere puritană a literaturii, încadrarea operelor beletristice într-un pat al lui Procust al cărui scop nu este de a mutila, ci de a premia în funcție de capacitatea acestora de a se plia pe anumite valori.

Literatura: religie, manifest, eseu?

Mai multe problemele decurg de aici. Una dintre ele e identificată chiar de Bogdan-Alexandru Stănescu în replica lui: „Trebuie să recunosc că, spre deosebire de 2016, cînd scriam la Kaspar și mi-era evident că pentru a descrie un mediu trebuie să folosești limbajul mediului și felul în care limbajul naște violența și intră în sufletul unui copil, acum mi-a tremurat mîna”. Atunci cînd autorul începe să se teamă de modul cum va fi el asimilat ca om de către public și că va leza sensibilitățile de justiție socială ale acestui public, literatura pierde. Pierde onestitate, pierde autenticitate, se pierde pe sine.

O a doua problemă ține de un calcul cinic pe care autorul și-l poate face – vreau premii și nominalizări, atunci am listuța de probleme sociale pe care trebuie să le bifez și, mai ales, trebuie să am în vedere singurul mod social acceptat de a le rezolva. Din nou, literatura pierde. Aceeași onestitate și aceeași autenticitate.

O a treia problemă care decurge de aici ține de statutul autorului „marginalizat”. Sumana Roy vorbește și despre dezamăgirea autorului în fața unei receptări care se bazează exclusiv pe originile sale: „Oare cînd îmi vor recunoaște literatura pentru ceea ce este ea și nu pentru că a fost scrisă de un scriitor dalit?” [populație considerată impură în India și supusă discriminării și violenței]. Altfel spus, în încercarea de a dizolva vinovăția privilegiului prin literatură, autorul cade victimă a stereotipiilor de gen și rasă, nefiind valoros în primul rînd pentru ceea ce scrie, ci pentru ceea ce este.

Și, în final, o ultimă problemă, poate cea mai acută, este sublimarea plăcerii sau a bucuriei în literatură. Citim nu pentru că ne face plăcere, citim nu pentru bucuria actului în sine, ci cu un scop – acela de a ne valida o morală și de a simți că am luat parte la dizolvarea inechității sociale.

Sigur că literatura, de cele mai multe ori, are și o componentă politică – sîntem ființe politice, iar autorii sînt și ei tot ființe. Dar nu componenta politică sau morală e aceea care motivează scrierea și nu ea trebuie să fie în prim-plan. Pentru că dacă e, atunci e religie, manifest, eseu – e orice, mai puțin literatură. Iar plăcerea cititului e substituită de plăcerea superiorității morale autoproclamate.

Și poate că aici e cheia înțelegerii acestei polemici. De o parte a baricadei îi avem pe aceia care cred că „guilt lit is the new it”, aceia pentru care literatura are, în primul rînd, un rol moralizator în societate. De cealaltă parte, îi avem pe aceia care valorizează literatura în primul rînd prin bucuria cititului generată de estetica ei, iar estetica nu trebuie să se conformeze criteriilor morale ale epocii pentru a fi considerată valoroasă. Personal, cred într-o literatură onestă mai presus de toate, indiferent că onestitatea ei poate fi țepoasă. Mai ales dacă e țepoasă.

Ruxandra Burcescu este scriitoare. A publicat romanul Instabil, Editura Humanitas, 2022.

Mai multe